Roşu de rubin

Zece-Unsprezece

Zece.
Haină: catifea veneţiană, căptuşită cu tafta de mătase; rochie: pânză
imprimată din Germania, garnituri din dantelă Devonshire, cu corset din
brocart de mătase brodat.
Madame Rossini întinse cu grijă fiecare piesă de îmbrăcăminte pe
masă. După ce mâncasem, doamna Jenkins mă dusese din nou în croitorie.
Îmi plăcea cămăruţa aceea mică mai mult decât sala pretenţioasă de luat
masa. Peste tot erau împrăştiate stofe minunate, iar Madame Rossini, cu
gâtul ei de ţestoasă, era poate singura în care până şi mama ar fi avut
încredere.
— Totul este albastru mat cu garnituri de culoare crem, un elegant
compleu de după-amiază, continuă ea. La care am asortat pantofi din brocart
de mătase. Mult mai comozi decât par. Din fericire, tu şi cu schiloada aveţi
acelaşi număr la pantofi. Îmi luă uniforma cu vârfurile degetelor şi o puse
deoparte. Ptiu, ptiu, ptiu, şi cea mai frumoasă fată ar arăta precum o
sperietoare de ciori în asta. Măcar dacă vi s-ar permite să vă scurtaţi fusta la
o lungime la modă. Ah, galbenul ăsta oribil ca urina! Cine o fi fost cu ideea ar
trebui, pe bună dreptate, să fie urât din toată inima de şcolari!
— Pot să-mi păstrez lenjeria de corp?
— Numai chilotul, spuse Madame Rossini. (Era tare drăguţă cum rostea
cuvintele cu accent franţuzesc.) Nu e în stil, dar nu prea cred că o să se uite
cineva sub fusta ta. Şi, dacă o s-o facă, îi tragi zdravăn un picior, ca să nu
mai poată nici auzi, nici vedea. Nu-ţi poţi da seama, dar pantofii ăştia au
vârfurile întărite cu metal. Ai fost la toaletă? Este important, căci, odată ce ai
îmbrăcat rochia, va fi cam dificil…
— Da, aţi întrebat deja de trei ori, Madame Rossini.
— Vreau numai să fiu sigură.
Eram, iar şi iar, uimită de câtă atenţie mi se acorda aici şi de cum nu
era neglijat nici cel mai mic detaliu. După masă, doamna Jenkins îmi dăduse
chiar şi o gentuţă cosmetică nou-nouţă, ca să-mi pot peria dinţii şi spăla faţa.
Mă aşteptasem să mi se taie respiraţia şi să dau afară toată friptura de
viţel după legarea corsetului, dar, în realitate, era foarte comod de purtat.
— Şi eu care credeam că femeile care poartă chestiile astea leşină pe
loc.
— Da, chiar asta şi făceau. În primul rând, pentru că şi le strângeau
prea tare. Apoi, nici aerul nu era chiar aşa de curat, căci nu prea se spăla
nimeni, toţi nefăcând decât să se parfumeze, spuse Madame Rossini şi o
trecură fiorii gândindu-se la asta. În peruci îşi făceau cuib păduchii şi puricii,
şi am citit undeva că, uneori, până şi şoareci se cuibăreau în ele. Ah, cea mai
frumoasă modă, păcat că stăteau cam prost cu igiena. Tu nu porţi un corset
ca al acelor biete făpturi, ci unul special, creat î la Madame Rossini, comod ca
o a doua piele.
— Aha.
Eram îngrozitor de emoţionată când am îmbrăcat juponul cu crinolină.
— Se simte ca şi când aş duce o colivie uriaşă în jurul taliei.
— Asta nu-i nimic, mă asigură Madame Rossini, în timp ce-mi trăgea cu
atenţie rochia pe cap. Această crinolină este minusculă în comparaţie cu
acelea care se purtau în aceeaşi perioadă la Versailles. Patru metri şi
jumătate în diametru, fără glumă. Iar a ta nici nu este din os de balenă, ci din
fibră de carbon de ultimă generaţie, uşoară ca fulgul. Nici nu-ţi dai seama.
De jur împrejurul meu se unduia o stofă de un albastru pal, cu garnituri
înflorate de culoare crem, care ar fi fost foarte potrivite şi pentru o husă de
sofa drăguţă. Dar trebuia să recunosc că rochia, în ciuda lungimii şi a
amplitudinii monstruoase, era foarte comodă şi-mi venea ca turnată.
— Fermecător, spuse Madame Rossini şi mă împinse în faţa oglinzii.
— Oh! Am spus eu surprinsă.
Cine ar fi crezut că o husă de sofa ar putea arăta atât de minunat? Şi
eu aşijderea. Cât de diafană îmi părea talia, cât de albaştri ochii. Ha! Numai
decolteul meu arăta precum al unei soliste de operă gata să explodeze.
— Acolo mai vine un pic de dantelă, spuse Madame Rossini, care-mi
surprinse privirea. La urma urmei, este o rochie de după-amiază. Seara
trebuie să laşi câte ceva la vedere. Sper astfel să am plăcerea să-ţi pregătesc
şi o rochie de bal! Acum să ne îngrijim de părul tău.
— Primesc o perucă?
— Nu, spuse Madame Rossini. Eşti o fată tânără şi este o după-amiază
strălucitoare. Ajunge dacă ai părul frumos coafat şi porţi o pălărie. Pentru
pielea ta nu e nevoie să facem nimic. Este precum alabastrul. Şi această
drăguţă pată de pe tâmplă de forma unei semilune poate să treacă fără
discuţie drept plasture de frumuseţe. Tres chic.
Madame Rossini îmi ondulă părul cu drotul, după care făcu o cărare şi
prinse cu multă îndemânare partea din faţă cu ace de păr într-o parte, lăsând
restul părului să cadă peste umeri în bucle moi. M-am privit în oglindă
admirându-mă.
Mi-a venit în minte petrecerea costumată de anul trecut dată de
Cynthia. În lipsa unei idei mai bune, m-am dus deghizată în staţie de
autobuz, iar la sfârşitul serii îmi venea să mă bat singură cu plăcuţa
indicatoare, pentru că fiecare mă întrebase de traseul câte unei maşini.
Ha! Dacă aş fi cunoscut-o pe Madame Rossini pe atunci! Aş fi fost
vedeta serii!
M-am rotit încă o dată ca nebuna în faţa oglinzii şi pe urmă, gata, căci
Madame Rossini apăru iar în spatele meu şi-mi aşeză pe cap o
monstruozitate uriaşă din paie, cu pene şi panglici albastre, care mie mi se
părea că distrugea întreaga costumaţie. Am încercat s-o conving pe Madame
Rossini să renunţăm la pălărie, dar ea fu de neînduplecat.
— Fără pălărie ar fi indecent! Acesta nu este un concurs de frumuseţe,
ma cheriel Aici este vorba despre autenticitate.
Mi-am căutat mobilul în jacheta de şcoală.
— Aţi putea măcar să-mi faceţi o fotografie… fără pălărie?
Madame Rossini râse.
— Bien sur, scumpete!
Am luat poziţie, iar Madame Rossini mi-a făcut cel puţin treizeci de
fotografii, din toate părţile, unele dintre ele şi cu pălărie. Trebuia să aibă şi
Leslie de ce să râdă.
— Aşa, şi acum anunţ sus că eşti pregătită. Aşteaptă aici şi nu mai
mişca pălăria! S-a aşezat perfect.
— Da, Madame Rossini, am spus eu smerită.
Imediat ce părăsi încăperea, am început să formez în mare grabă
numărul lui Leslie pentru a-i trimite una dintre fotografiile cu pălărie.
Paisprezece secunde mai târziu, mă sună. Slavă Domnului că aveam semnal
în croitoria lui Madame Rossini!
— Sunt în autobuz, ţipă Leslie în urechea mea. Dar am pregătit deja
carnetul şi creionul. Trebuie doar să zbieri puţin, căci lângă mine stau de
vorbă doi indieni cam tari de ureche, nefolosindu-se, din păcate, de limbajul
semnelor.
Am început să-i turui tot ce se întâmplase şi am încercat să-i explic lui
Leslie pe repede înainte unde mă aflam şi ce spusese mama. Deşi vorbeam
destul de alandala, Leslie părea că reuşea să mă urmărească. Spunea când
„Ce tare!”, când „Ai grijă ce faci!” Când i l-am descris pe Gideon (a vrut să
audă fiecare detaliu), mi-a zis:
— Să ştii că, la urma urmei, părul lung nu e chiar atât de rău. Poate
arăta chiar sexy. Gândeşte-te numai la filmul Povestea unui cavaler. Doar să
fii atentă la urechile lui.
— Oricum n-are nici o importanţă. Este infatuat şi arogant. În plus, mai
este şi îndrăgostit de Charlotte. Ai notat „piatra filosofală”?
— Da, am notat tot. De îndată ce ajung acasă, mă năpustesc pe
internet. Contele de Saint-Germain… De ce mi-e numele lui aşa de cunoscut?
Se poate să-l ştiu dintr-un film cumva? Nu, ăla era contele de Monte Cristo.
— Dacă poate într-adevăr să citească gândurile?
— Atunci te gândeşti la ceva inofensiv. Sau pur şi simplu numeri invers
de la o mie. Dar din opt în opt. În felul ăsta nu te mai poţi gândi la altceva.
— Ar putea veni în orice moment. Închid acum. Ah, vezi dacă poţi să
găseşti ceva despre un băieţel pe nume Robert White, care s-a înecat acum
optsprezece ani într-o piscină.
— Notat, spuse Leslie. Frate, ce tare! Ar fi trebuit să-ţi facem rost de un
briceag sau de un spray paralizant… Ştii, ceva de genul ăsta. Ia măcar
mobilul cu tine.
M-am dus la uşă, împiedicându-mă de rochie, şi am tras atentă cu
ochiul pe coridor.
— În trecut? Crezi că aş putea să te sun de acolo?
— Prostii! Dar ai putea face fotografii care ne-ar ajuta mai departe. Oh,
şi mi-aş dori foarte mult una cu Gideon ăla. Cu urechi, dacă se poate.
Urechile spun îngrozitor de multe despre un om. Mai ales lobul urechii.
Acum se auzeau paşi. Am închis uşor uşa.
— A sosit momentul. Pe mai târziu, Leslie.
— Ai grijă ce faci, murmură aceasta.
Eu închisesem deja clapa telefonului şi-l strecurasem în decolteu.
Micuţa cavitate dintre sâni avea mărimea ideală pentru a-mi încăpea acolo
mobilul. Oare ce ascundeau doamnele acolo odinioară? Sticluţe cu otravă,
revolvere (foarte mici), scrisori de amor?
Primul lucru care-mi trecu prin minte când Gideon intră în cameră fu:
„El de ce nu trebuie să poarte pălărie?” Al doilea: „Cum poate arăta bine
cineva care poartă o vestă moarată roşie, bermude verde-închis şi dresuri de
mătase cu dungi?” Şi, dacă mă mai gândeam la ceva, atunci era ceva de
genul: „Sper să nu se citească pe faţa mea ce gândesc”.
Ochii lui verzi îmi aruncară în treacăt o privire.
— Ce pălărie şic!
„Porcule!”
— Minunat, spuse domnul George, care intră în urma lui în croitorie.
Madame Rossini, aţi făcut o treabă grozavă.
— Da, ştiu, spuse Madame Rossini.
Rămase pe coridor. Croitoria nu era îndeajuns de încăpătoare pentru
toţi, numai rochia mea ocupând jumătate din suprafaţa podelei.
Gideon îşi strânsese la spate buclele, iar eu am găsit ocazia să-i întorc
obrăznicia de mai devreme.
— Ce panglică de mătase drăgălaşă, am spus eu cu tot sarcasmul de
care eram în stare. Profesoara noastră de geografie poartă una identică!
În loc să mă privească supărat, Gideon râse.
— Deci, pănglicuţa nu-i nimic. Să mă vezi cu perucă.
La drept vorbind, îl văzusem deja.
— Monsieur Gideon, vă pregătisem bermudele galben citron, nu pe cele
închise la culoare.
Când era revoltată, accentul franţuzesc al lui Madame Rossini era şi
mai evident. Astfel, spuse „bermudes” şi „închis la couleur”.
Gideon se întoarse către Madame Rossini.
— Pantalon galben la vestă roşie, ciorapi ca ai lui Pippi Şoseţica şi o
haină maro cu nasturi aurii? Mi s-a părut că aş fi, pur şi simplu, prea colorat.
— Bărbatul din perioada rococo purta culori! Madame Rossini se uită la
el cu asprime. Iar aici eu sunt experta, nu dumneata.
— Da, Madame Rossini, spuse Gideon politicos. Data viitoare vă voi da
ascultare.
M-am uitat la urechile lui. Nu erau nici un pic clăpăuge şi nu ieşeau cu
nimic în evidenţă. Eram, în mod surprinzător, uşurată în această privinţă.
Deşi, desigur, mi-era absolut indiferent.
— Unde sunt mănuşile galbene din piele de căprioară?
— Oh, m-am gândit că, dacă nu îmbrac pantalonii, renunţ şi la mănuşi.
— Desigur! Madame Rossini ţâţâi. Simţul dumitale pentru modă merită
tot respectul, tinere domn. Dar aici nu este vorba despre gust, ci despre
autenticitate. Trecând peste asta, eu am fost foarte atentă ca toate culorile
alese să se potrivească tenului dumitale, tânăr nerecunoscător ce eşti.
Apoi, bombănind, ne lăsă să trecem pe lângă ea.
— Mulţumesc mult, mult de tot, Madame Rossini, am murmurat eu.
— Ah, gâtişorul meu de lebădă! Plăcerea a fost a mea! Măcar tu ştii să-
mi respecţi munca.
Nu am putut să nu rânjesc. Îmi plăcea când îmi spunea „gâtişor de
lebădă”.
Domnul George îmi făcu cu ochiul.
— Dacă doriţi să mă urmaţi, vă rog, Miss Gwendolyn.
— Mai întâi o legăm la ochi, spuse Gideon şi făcu o mişcare ca şi când
ar fi vrut să-mi ia pălăria de pe cap.
— Doctorul White insistă asupra acestui detaliu, spuse domnul George
cu un zâmbet de regret.
— Dar asta îi va ruina coafura! Interveni Madame Rossini, lovindu-l pe
Gideon peste degete. Tiens! Poate că vreţi să-i smulgeţi şi părul din cap
odată cu pălăria? N-ai auzit până acum de ace de pălărie? Aşa!
Îi dădu pălăria şi acul domnului George.
— Aveţi grijă cum o ţineţi!
Gideon mă legă la ochi cu o eşarfă neagră. Mi-am ţinut automat
respiraţia când mâna lui mi-a atins obrazul şi, din păcate, nu am reuşit să nu
mă înroşesc. Dar, din fericire, el nu a putut vedea asta, deoarece stătea în
spatele meu.
— Au! Am spus eu, căci îmi prinsese câteva fire de păr în nodul eşarfei.
— Scuze. Mai vezi ceva?
— Nu. Nu vedeam altceva decât negru în faţa ochilor. De ce nu am voie
să mă uit încotro mergem?
— Nu ai voie să afli locul exact unde se află cronograful, mă lămuri
Gideon.
Îmi puse o mână pe spate şi mă împinse uşor înainte. Era o senzaţie
ciudată să merg aşa, orbeşte, în gol, iar mâna lui Gideon pe spatele meu mă
irita şi ea.
— O măsură de prisos, după părerea mea. Casa însăşi este un labirint.
Niciodată în viaţa ta nu ai mai găsi încăperea. Iar domnul George este de
părere că oricum nu ar fi cazul să te bănuim de trădare.
Ce drăguţ din partea domnului George, chiar dacă nu ştiam exact ce
însemna asta. Cine ar fi fost interesat de locul unde era ţinut cronograful şi
de ce?
M-am lovit cu umărul de ceva tare.
— Au!
— Ia-o de mână, Gideon, necioplitule, spuse domnul George puţin cam
indignat. Doar nu e un cărucior de cumpărături!
Am simţit cum o mână caldă şi uscată mi-o luă pe a mea şi am tresărit.
— E-n regulă, spuse Gideon. Eu sunt. Acum coborâm nişte trepte.
Atenţie!
O vreme, am mers unul lângă altul fără să scoatem un sunet, când tot
înainte, apoi din nou pe trepte în sus, când cotind, iar eu mă concentram în
mod evident să-mi împiedic mâna să tremure. Sau să transpire. Gideon nu
trebuia să creadă că apropierea lui mă intimida. Oare îşi dăduse seama ce
puls galopant aveam?
Apoi, piciorul meu drept călcă brusc în gol, iar eu m-am împiedicat. Cu
siguranţă că aş fi căzut dacă Gideon nu m-ar fi prins cu ambele mâini şi nu
m-ar fi readus pe teren sigur. Mâinile lui îmi cuprindeau acum talia.
— Atenţie, treaptă, spuse el.
— Ah, mulţumesc, am observat şi eu, am spus indignată. Când mi-am
sucit piciorul!
— Doamne, Gideon. Aveţi grijă, spuse domnul George supărat. Poftim!
Ţine dumneata pălăria. O ajut eu pe Gwendolyn.
De mână cu domnul George mi-era parcă mai uşor să merg. Poate
pentru că mă concentram mai mult la paşi, şi nu să nu-mi tremure mâna.
Plimbarea noastră dură o jumătate de veşnicie.
Aveam din nou sentimentul că ne afundam tot mai adânc în pământ.
Când, în sfârşit, ne-am oprit, am avut bănuiala că fusesem intenţionat ocolită
pentru a mă deruta.
O uşă se deschise şi se închise la loc şi, în cele din urmă, domnul
George îmi dezlegă eşarfa de la ochi.
— Am cam ajuns.
— Ce frumos! Ca o dimineaţă de mai, spuse doctorul White, însă
adresându-se lui Gideon.
— Mulţumesc frumos! Gideon făcu o mică plecăciune. Ultimul răcnet de
la Paris. De fapt, trebuia să port pantaloni şi mănuşi galbene, dar nu am
putut.
— Madame Rossini e neagră de supărare, îl informă domnul George.
— Gideon! Exclamă cu reproş în glas domnul de Villiers, care apăru în
spatele doctorului White.
— Pantaloni galbeni, unchiule Falk!
— Doar nu te vei întâlni acolo cu vechi camarazi de şcoală, care ar
putea să râdă de tine, replică domnul de Villiers.
— Nu, spuse Gideon şi-mi aruncă pălăria pe o masă. Mai degrabă cu tipi
care poartă redingote roz brodate şi care mai şi găsesc asta al naibii de şic.
Se cutremură.
Eu abia mă obişnuisem cu lumina puternică şi priveam în jurul meu
curioasă. Încăperea nu avea nici o fereastră, aşa cum era de aşteptat, şi nici
cămin. Mă uitam zadarnic după o maşină a timpului. Nu erau decât o masă şi
câteva scaune, o ladă, un dulap, iar pe perete, un dicton latin, săpat în piatră.
Domnul de Villiers îmi zâmbi prietenos.
— Albastrul te prinde extraordinar, Gwendolyn. Deosebit ce-a reuşit
Madame Rossini să facă din părul tău.
— Ăăă, mulţumesc.
— Ar trebui să ne grăbim, îmi vine să leşin de cald în hainele astea.
Gideon îşi deschise nasturii hainei, astfel încât se putu vedea spada
atârnată de curea.
— Aşază-te aici.
Doctorul White se duse la masă şi scoase dintr-o husă de catifea roşie
un obiect care, la prima vedere, arăta ca un ceas mare de pus deasupra
căminului.
— Am făcut toate setările. Aveţi la dispoziţie un interval de trei ore.
La o a doua privire, mi-am dat seama că nu era deloc un ceas, ci un
aparat bizar din lemn şlefuit şi metal, cu nenumărate butoane, clape şi rotiţe.
Toată suprafaţa era pictată cu sori, luni şi stele miniaturale şi înscrisă cu
semne şi modele misterioase. Era curbat precum o cutie de vioară şi decorat
cu pietre preţioase sclipitoare, atât de pompos, încât nu putea fi adevărat.
— Acesta este cronograful? Aşa mic?
— Cântăreşte patru kilograme şi jumătate, spuse doctorul White,
mândru precum un tată care vorbeşte despre greutatea pruncului abia
născut. Şi – înainte să întrebi – da, pietrele sunt toate veritabile. Numai
rubinul acesta de aici are şase carate.
— Gideon va pleca primul, spuse domnul de Villiers. Parola?
— Qua redit nescitis, spuse Gideon.
— Gwendolyn?
— Da?
— Parola!
— Ce parolă?
— Qua redit nescitis, spuse domnul de Villiers. Parola Gardienilor pentru
acest douăzeci şi patru septembrie.
— Suntem în şase aprilie.
Gideon îşi dădu ochii peste cap.
— Noi ajungem acolo în douăzeci şi patru septembrie, fix între aceşti
patru pereţi. Pentru ca Gardienii să nu ne scurteze cu un cap, trebuie să ştim
parola. Qua redit nescitis. Spune!
— Qua redit nescitis, am repetat eu.
N-aveam cum să ţin minte vreodată aşa ceva mai mult de o secundă.
Na, că o şi uitasem. Poate că aveam voie să mi-o notez pe un bileţel?
— Şi ce înseamnă asta?
— Nu-mi spune că nu faci latină la şcoală?
— Nu fac, am spus eu.
Făceam franceza şi germana, şi era şi-aşa destul de naşpa.
— Nu ştiţi la ce oră vă întoarceţi, spuse doctorul White.
— Asta-i traducerea în varianta mai frumoasă, spuse domnul George. S-
ar mai putea spune şi că nu ştiţi dacă…
— Domnilor! Domnul de Villiers bătu cu subînţeles în cadranul ceasului
pe care-l avea la mână. Nu avem la dispoziţie o veşnicie. Eşti pregătit,
Gideon?
Gideon îl apucă de mână pe doctorul White. Acesta deschise o clapă a
cronografului şi plasă în deschizătură arătătorul lui Gideon. Se auzi un zumzet
în surdină, ca şi cum în interiorul aparatului s-ar fi pus în mişcare nişte rotiţe
dinţate. Aproape că semăna cu o melodie. Ca la o cutie muzicală. Una dintre
pietrele preţioase, un diamant uriaş, începu deodată să strălucească din
interior, luminând puternic chipul lui Gideon cu o lumină clară şi albă. În
aceeaşi clipă, Gideon dispăru.
— Uau, ireal! Pare din altă lume, am şoptit eu impresionată.
— Aşa şi este, replică domnul George. Acum e rândul tău.
Aşază-te fix aici.
Doctorul White mă avertiză:
— Şi gândeşte-te la ce te-am sfătuit: faci ce-ţi spune Gideon, rămâi
totdeauna în apropierea lui, indiferent ce se întâmplă.
Îmi luă mâna şi-mi plasă degetul arătător într-o clapă deschisă. Ceva
ascuţit păru că-mi sfredeleşte buricul degetului, iar eu am tresărit.
— Au!
Doctorul White îmi ţinu strâns mâna şi o apăsă pe clapă.
— Nu te mişca!
De data asta, o piatră mare şi roşie din cronograf începu să
strălucească. O lumină roşie se răspândi şi mă orbi. Ultimul lucru pe care l-
am mai văzut a fost pălăria mea uriaşă, care stătea uitată pe masă. Apoi, în
jurul meu se făcu întuneric.
O mână îmi atinse umărul.
La naiba, cum suna parola aia idioată? Qua nu mai ştiu ce, bla, bla,
sitis.
— Tu eşti, Gideon? Am şoptit eu.
— Cine altcineva, răspunse el tot în şoaptă şi-şi luă mâna de pe umărul
meu. Bravo, nu ai căzut!
Se aprinse un chibrit şi, în clipa următoare, încăperea fu luminată de o
făclie.
— Cool. Şi pe-asta tot tu ai adus-o cu tine?
— Nu, era deja aici. Ţine!
Când am luat făclia, am fost foarte fericită că nu aveam pe cap pălăria
aia stupidă. Penele uriaşe şi unduitoare ar fi ars cu siguranţă cât ai fi zis
peşte, şi-apoi aş fi devenit şi eu o făclie drăgălaşă şi… Înflăcărată.
— Încet, spuse Gideon, deşi nu scosesem nici un sunet.
Gideon descuie uşa (adusese cheia cu el sau şi aceasta era deja în uşă?
Nu fusesem atentă) şi se uită cu grijă de-a lungul coridorului. Totul era
cufundat în beznă.
— Aici miroase parcă a putregai, am spus eu.
— Prostii! Vino!
Gideon încuie uşa în urma noastră, luă făclia din mâna mea şi păşi în
coridorul întunecat. Eu m-am ţinut după el.
— Nu vrei să mă legi din nou la ochi? Am întrebat eu, jumătate în
glumă.
— Este întuneric beznă, oricum n-ai cum să ţii minte în vecii vecilor
locul, răspunse Gideon. Un motiv în plus să rămâi mereu prin preajma mea.
Căci, în cel mult trei ore, trebuie să ne întoarcem aici jos.
Un motiv în plus pentru care ar fi trebuit să cunosc drumul. Altfel, cum
m-aş fi descurcat dacă lui Gideon i s-ar fi întâmplat ceva sau dacă am fi fost
separaţi? Nu fusese un plan prea bun să fiu lăsată aşa, în ceaţă. Dar mi-am
muşcat limba. Nu aveam nici un chef să mă pun rău chiar acum cu Domnul
Atotştiutor.
Mirosea a mucegai, mult mai rău decât în vremea noastră. În ce an ne
întorseserăm oare?
Mirosul ăsta era cu adevărat aparte, ca şi când aici, jos, se găsea ceva
în putrefacţie. Din nu ştiu ce motiv, m-am gândit deodată la şobolani. În
filme, coridoarele lungi şi întunecoase şi făcliile veneau mereu la pachet cu
şobolanii! Şobolani negri şi siniştri, ai căror ochi luceau în întuneric. Sau
şobolani morţi. Ah, da, şi păianjeni. Păianjenii fac şi ei parte din decor. Mă
străduiam să nu mă ating de pereţi şi să nu-mi închipui cum s-ar fi agăţat de
tivul rochiei mele nişte păianjeni mari, care s-ar fi strecurat pe sub rochie
pentru a mi se urca pe picioarele goale…
În loc de asta, am început să număr paşii dintre cotituri. După douăzeci
şi patru de paşi, am luat-o la dreapta, după cincizeci şi cinci de paşi, la
stânga, apoi încă o dată la stânga şi am ajuns la o scară în spirală care ducea
în sus. Mi-am ridicat rochia cât de mult am putut, ca să pot ţine pasul cu
Gideon. Undeva, acolo sus, se zărea o lumină, care se intensifica pe măsură
ce urcam, până ce, în sfârşit, am ajuns la un coridor larg, luminat de multe
făclii prinse de pereţi. La capătul coridorului era o uşă mare, în stânga şi-n
dreapta acesteia aflându-se două armuri cavalereşti, la fel de ruginite ca în
timpurile noastre.
Din fericire, nu vedeam nici un şobolan. Cu toate astea, aveam senzaţia
că eram privită şi, cu cât ne apropiam mai mult de uşă, cu atât mai intensă
devenea această senzaţie. M-am uitat împrejur, dar coridorul era gol.
Când una dintre armurile cavalereşti îşi mişcă brusc braţul, tăindu-ne
calea cu o lance periculoasă (sau ce-o fi fost aia), am încremenit pe loc,
simţind că nu mai aveam aer. Acum ştiam cine ne privea.
Absolut fără rost, armura mai spuse şi „Stai!”, cu o voce ca de tinichea.
Mi-a venit să ţip de spaimă, dar nici de data asta nu am putut să scot
nici un sunet. În orice caz, îmi dădeam seama destul de repede că nu armura
se mişcase şi vorbise, ci omul care era ascuns în ea. Cealaltă armură părea
să fie şi ea locuită.
— Trebuie să vorbim cu Maestrul, zise Gideon. Într-o problemă urgentă.
— Parola, ceru a doua armură.
— Qua redit nescitis, răspunse Gideon.
Ah da, exact. Pentru o secundă, am fost sincer impresionată. Gideon
chiar ţinuse minte chestia aia.
— Puteţi trece, spuse prima armură şi chiar ne deschise uşa.
În spatele uşii se întindea un nou coridor, şi acesta luminat de făclii.
Gideon înfipse făclia noastră într-un suport din perete şi pomi mai departe în
grabă, iar eu pe urmele lui, atât de repede cât îmi permitea crinolina. Între
timp, începusem să cam gâfâi.
— E ca într-un film de groază. Aproape că mi-a stat inima în loc. Am
crezut că sunt de decor chestiile alea! Adică, e clar că armurile nu sunt chiar
ceva modern în secolul al XVIII-lea, nu? Şi nici ceva neapărat folositor, mă
gândesc.
— Gărzile le poartă pentru a respecta tradiţia, spuse Gideon. Nici în
vremurile noastre nu e altfel.
— Dar nu am văzut nici un cavaler în armură în vremurile noastre.
Apoi însă mi-am dat seama că era totuşi posibil să fi văzut unii, dar
crezusem că era vorba despre armuri fără cavaleri în ele.
— Grăbeşte-te şi tu puţin, mă îndemnă Gideon.
Îi era uşor să vorbească, el nu trebuia să tragă după el o fustă de
mărimea unui cort de o persoană.
— Cine este Maestrul?
— Ordinul are un Mare-Maestru care îl prezidează. În aceste timpuri,
acesta este, desigur, contele însuşi. Ordinul este încă la începuturi, contele l-
a fondat abia în urmă cu treizeci şi şapte de ani. Chiar şi mai târziu,
conducerea va fi preluată adesea de membri ai familiei de Villiers.
Asta voia să însemne că acest conte de Saint-Germain făcea parte din
familia de Villiers? Şi-atunci, de ce îl chema Saint-Germain?
— Iar azi? Ăăă, vreau să zic, în vremurile noastre? Cine este Mare-
Maestru?
— În momentul de faţă, este unchiul meu, Falk, spuse Gideon. El i-a luat
locul bunicului tău, lordul Montrose.
— Aşa, deci.
Mamă, veselul meu bunic Mare-Maestru al Lojei Secrete a contelui de
Saint-Germain! Şi eu care crezusem mereu că era total sub papucul bunicii.
— Şi-atunci, Lady Arista ce loc ocupă în ordin?
— Niciunul. Femeile nu pot deveni membre ale lojei. Cele mai apropiate
rude ale membrilor Cercului Iniţiaţilor de grad înalt fac parte automat din
Cercul Extern al Iniţiaţilor, dar nu au nici un cuvânt de spus.
Era clar.
Poate că felul în care se purta cu mine era ceva înnăscut la toţi bărbaţii
din familia de Villiers? Un fel de defecţiune genetică, din cauza căreia nu
aveau pentru femei decât un rânjet dispreţuitor? Pe de altă parte, cu
Charlotte se purtase foarte politicos. Şi trebuia să recunosc că, măcar în
acele momente, părea cât de cât bine-crescut.
— De ce îi spuneţi voi propriei bunici Lady Arista? Întrebă el. De ce nu-i
spuneţi buni sau bunicuţă, la fel ca restul copiilor?
— Nu ştiu, pur şi simplu, am răspuns eu. De ce nu au voie femeile să fie
membre?
Gideon întinse un braţ după mine şi mă împinse în spatele lui.
— Vrei să-ţi ţii puţin gura?
— Poftim?
La capătul coridorului era încă o scară. De sus venea lumină naturală,
însă, înainte să ajungem la scară, din umbră ieşiră doi bărbaţi cu spadele
scoase, ca şi cum ne-ar fi aşteptat acolo.
— Ziua bună, spuse Gideon, care, spre deosebire de mine, nici măcar
nu tresărise.
Dar îşi duse, totuşi, mâna la spadă.
— Parola! Strigă primul bărbat.
— Aţi fost şi ieri aici, comentă celălalt bărbat şi făcu un pas înspre noi,
pentru a se uita mai atent la Gideon. Sau fratele dumneavoastră mai mic.
Asemănarea este izbitoare.
— Ăsta e băiatul care răsare de nicăieri? Întrebă celălalt bărbat.
Amândoi se holbau la Gideon cu gura căscată. Purtau haine
asemănătoare cu ale lui, iar Madame Rossini avea, în mod evident, dreptate:
bărbatul din perioada rococo adora culorile. Cei doi din faţa mea purtau
turcoaz cu floricele lila combinat cu roşu şi maro, iar unul dintre ei avea o
redingotă fix galben citron. Ar fi trebuit să mi se pară de-a dreptul îngrozitor,
dar era totuşi ceva la ei. Erau foarte… coloraţi.
Ambii purtau peruci, care, în zona urechilor, aveau bucle ca nişte
cârnăciori, iar la spate le atârna o codiţă împletită, legată cu o panglică de
mătase.
— Să spunem că ştiu nişte unghere din casa asta care vouă vă sunt
necunoscute, spuse Gideon cu un zâmbet arogant. Eu şi însoţitoarea mea
trebuie să-i vorbim Maestrului. Într-o problemă urgentă.
— Aşa, frumos, te bagi pe tine la înaintare, am murmurat eu.
— Parola?
Quark edit bisquitis. Sau cam aşa ceva.
— Qua redit nescitis, spuse Gideon.
Am fost pe-aproape.
Unsprezece.
Bărbatul cu redingotă galbenă îşi puse spada la loc în teacă.
— Urmaţi-mă!
Am privit curioasă prin prima fereastră pe lângă care am trecut.
Aşadar, aşa arăta secolul al XVIII-lea. De emoţie, pielea capului începu să mă
furnice. Am văzut însă doar o curte interioară drăguţă, cu o fântână arteziană
în mijloc, exact cea pe care o mai văzusem o dată.
Iar am luat-o pe nişte scări în sus. Gideon îmi dădu întâietate.
— Ai fost ieri aici? Am întrebat eu curioasă, în şoaptă, astfel ca tipul în
galben, care mergea doar cu câţiva paşi în faţa noastră, să nu ne poată
înţelege.
— Pentru ei, a fost ieri, spuse Gideon. Pentru mine, au trecut aproape
doi ani.
— Şi de ce ai venit aici?
— M-am prezentat contelui şi a trebuit să-i dau de veste că primul
cronograf fusese furat.
— Cu siguranţă, nu a fost prea încântat.
Gălbejitul se făcea că nu ne asculta, dar se putea vedea cum urechile-i
ascunse sub cârnăciorii de păr se ciuleau pe furiş.
— A primit vestea cu mai multă stăpânire de sine decât mă aşteptam,
spuse Gideon. Şi, după prima sperietură, a fost foarte bucuros să afle că al
doilea cronograf era funcţional şi că noi aveam astfel încă o şansă să ducem
totul la bun sfârşit.
— Acum, cronograful unde se află? Am şoptit eu. Vreau să spun în
momentul ăsta, în aceste timpuri.
— Probabil că undeva în clădirea asta. Contele nu va mai sta mult timp
departe de el, căci şi el trebuie să elipsese, pentru a împiedica salturile
necontrolate în timp.
— De ce nu putem, pur şi simplu, să luăm cronograful de aici cu noi în
viitor?
— Dintr-o mulţime de motive, spuse Gideon.
Tonul lui se schimbase. Nu mai era chiar aşa de arogant. În schimb,
devenise ocrotitor.
— Cele mai importante dintre ele sunt, probabil, evidente. Una dintre
cele douăsprezece reguli de aur ale Gardienilor referitoare la folosirea
cronografului sună astfel: „continuumul nu trebuie niciodată întrerupt”. Dacă
am lua cronograful cu noi în viitor, contele şi călătorii în timp născuţi după el
ar fi forţaţi să se descurce fără.
— Da, dar nici nu l-ar putea şparli cineva.
Gideon clătină din cap.
— Se vede că nu prea te-ai ocupat cu natura timpului până acum.
Există lanţuri de evenimente pe care ar fi foarte periculos să le întrerupi. În
cel mai rău caz, probabil că nici nu te-ai mai naşte.
— Înţeleg, am minţit eu.
Între timp, ajunseserăm la primul etaj, trecuserăm pe lângă alţi doi
bărbaţi înarmaţi cu spade, cu care Gălbejitul schimbase două vorbe rapide şi
şoptite. Cum era parola aia? Nu-mi venea în minte decât Qua nesquick
mosquitoes. Era absolut necesar să-mi înlocuiesc creierul.
Ambii bărbaţi se uitară la Gideon şi la mine cu o curiozitate
nedisimulată, şi abia am trecut de ei, că şi reîncepură să şuşotească. Tare mi-
ar mai fi plăcut să aud ce-şi spuneau.
Gălbejitul bătu la o uşă. Înăuntru, un alt bărbat şedea la o masă de
scris, având şi el perucă – una blondă – şi haine colorate. În partea de sus te
orbeau o redingotă turcoaz şi o vestă înflorată, iar de sub masă îţi râdeau o
pereche de bermude roşii şi nişte dresuri dungate. Deja nu mă mai
surprindea nimic.
— Domnule secretar, spuse Gălbejitul. A sosit iar vizitatorul de ieri şi
ştie din nou parola…
Secretarul îl privi neîncrezător pe Gideon direct în faţă.
— Cum puteţi şti parola când noi abia acum două ore am dat-o şi
nimeni nu a părăsit această casă în aceste două ore? Toate intrările sunt
păzite. Şi ea cine e? Femeile nu au ce căuta aici.
Am vrut să-mi rostesc politicoasă numele, dar Gideon mă apucă de braţ
şi mă întrerupse.
— Trebuie să vorbim cu contele. Într-o problemă urgentă. Este foarte
presant.
— Au venit de jos, spuse Gălbejitul.
— Dar contele nu e în clădire, replică secretarul. Sări în sus,
frământându-şi mâinile. Am putea trimite un sol…
— Nu, trebuie să-i vorbim personal. Nu avem timp să trimitem soli
încolo şi-ncoace. Unde se află contele în acest moment?
— Este în ospeţie la lordul Brompton, în noua sa casă din Wigmore
Street. O întrevedere de maximă importanţă, pe care a solicitat-o imediat
după vizita de ieri a Domniei Voastre.
Gideon înjură încet.
— Avem nevoie de o caleaşcă, să ne ducă pe Wigmore Street. Degrabă.
— Pot să aranjez asta, spuse secretarul şi-i făcu un semn din cap
Gălbejitului. Ocupă-te personal, Wilbour.
— Dar timpul nu cumva e cam limitat? Am întrebat eu, negândindu-mă
decât la lungul drum de înapoiere prin pivniţa mucegăită. Până ajungem cu o
caleaşcă pe Wigmore Street…
În Wigmore Street era cabinetul stomatologului nostru. Următoarea
staţie de metrou era Bond Street. Însă de aici trebuia probabil să schimbi cel
puţin o dată. După cum am spus, asta dacă mergeai cu metroul! Nici nu
voiam să-mi imaginez cât avea să dureze drumul într-o caleaşcă.
— Poate că ar fi mai bine să revenim altă dată.
— Nu, spuse Gideon şi-mi zâmbi.
Avea pe chip o expresie pe care nu am reuşit s-o desluşesc. Să fi fost
setea de aventură?
— Mai avem la dispoziţie mai bine de două ore şi jumătate, spuse el
binedispus. Mergem pe Wigmore Street.
Plimbarea cu caleaşca prin Londra a fost cel mai palpitant lucru pe
care-l trăisem până atunci. Din nu ştiu ce motiv, îmi închipuisem Londra fără
maşini foarte liniştită, cu oameni cu umbrele şi pălării plimbându-se pe străzi,
din când în când câte o trăsură confortabilă trecând în tropotul cailor, fără
duhoare de gaze de eşapament, fără taxiuri care dau năvală cu aşa o
nesimţire, că ar fi în stare să te calce chiar şi dacă traversezi pe verde.
În realitate, atmosfera era oricum, numai liniştită nu. În primul rând că
ploua. Şi, în al doilea rând, traficul era, chiar şi fără automobile şi autobuze,
extrem de haotic: trăsuri şi căruţe de toate felurile se înghesuiau una lângă
alta, apa din băltoace şi noroiul săreau în toate direcţiile. E drept că pe străzi
nu mirosea a gaze de eşapament, dar nici a altceva mai plăcut, un pic a
alterat şi, în plus, a rahat de cai şi de altă provenienţă.
Niciodată nu mai văzusem atâţia cai laolaltă. Numai caleaşca noastră
era trasă de patru, toţi negri şi minunaţi. Bărbatul în redingotă galbenă
stătea pe capra caleştii şi mâna caii prin mulţime cu o viteză ameţitoare.
Caleaşca se zgâlţâia cu brutalitate, iar când caii luau o curbă, credeam, de
fiecare dată, că aveam să ne răsturnăm. De teamă şi pentru că mă încordam
aşa de tare ca să nu mă prăvălesc peste Gideon la hopuri, abia dacă am
văzut ceva din Londra care trecea prin dreptul ferestrei caleştii. Când mă
uitam afară, nu-mi era cunoscut nimic, dar absolut nimic. Era ca şi cum
aterizasem în cu totul şi cu totul alt oraş.
— Aceasta este Kingsway, spuse Gideon. De nerecunoscut, nu-i aşa?
Vizitiul nostru iniţie o manevră de depăşire îndrăzneaţă a unui car cu
boi şi a unei căleşti asemănătoare cu a noastră. De data asta nu m-am mai
putut opune gravitaţiei, care m-a izbit de Gideon.
— Tipul ăsta se crede Ben-Hur, am comentat eu, retrăgându-mă în
colţişorul meu.
— Mersul cu caleaşca este extrem de distractiv, zise Gideon, parcă
invidios pe omul de pe capră. Sigur că e şi mai distractiv cu una descoperită.
Eu prefer un faeton.
Caleaşca se clătină din nou, iar mie mi se cam făcea rău. Chestia asta
nu era nicidecum pentru cei cu stomacul sensibil.
— Eu cred că prefer un Jaguar, am spus cam fără vlagă.
În orice caz, trebuia să recunosc că ajunseserăm pe Wigmore Street
mai repede decât aş fi crezut că era posibil. M-am uitat în jurul meu după ce
am coborât în faţa unei case impresionante, dar nu recunoşteam nimic din
vremurile noastre în această parte a oraşului, deşi trebuia, din păcate, să
merg la stomatolog mai des decât mi-ar fi făcut plăcere. Totuşi, plutea o
uşoară senzaţie de familiaritate peste tot. Şi nici nu mai ploua.
Lacheul care ne deschise uşa ne spuse iniţial că lordul Brompton nu era
acasă, dar Gideon îl convinse că ştia contrariul şi că ar fi făcut mai bine să ne
ducă imediat la lord şi la oaspetele lui, dacă nu dorea să-şi piardă slujba chiar
în ziua aceea. Îi puse bărbatului intimidat inelul lui cu sigiliu în palmă şi-i
ordonă să se grăbească.
— Ai propriul inel cu sigiliu? Am întrebat eu, în timp ce aşteptam în
camera de la intrare.
— Desigur, spuse Gideon. Eşti înfricoşată?
— De ce? Ar trebui?
Încă mai simţeam călătoria cu caleaşca atât de adânc în oase, încât, în
acel moment, nu-mi puteam imagina altceva mai impresionant. Însă, după ce
Gideon aduse vorba, inima-mi începu a bate ca nebuna. Îmi veni în minte ce-
mi spusese mama despre contele de Saint-Germain. Dacă omul ăsta chiar
putea citi gândurile…
Mi-am pipăit părul coafat, care probabil că se ciufulise rău în urma
călătoriei cu caleaşca.
— Este impecabil, spuse Gideon cu un zâmbet discret.
Asta ce mai voia să însemne? Voia cu tot dinadinsul să mă vadă
emoţionată?
— Ştii ce? Pe bucătăreasa noastră tot Brompton o cheamă, am spus eu,
pentru a-mi masca intimidarea.
— Da, lumea este mică, replică Gideon.
Lacheul veni în fugă pe scări, cu cozile redingotei fluturându-i.
— Domnii vă aşteaptă.
L-am urmat pe bărbat până la primul etaj.
— Poate, într-adevăr, să citească gândurile? Am şoptit eu.
— Lacheul? Murmură şi Gideon. Sper că nu. Tocmai mă gândeam că
seamănă cu o nevăstuică.
Asta era cumva o abordare umoristică? Domnul la-o-parte-dincalea-
mea-călătoresc-în-timp-şi-sunt-într-o-misiune-importantă chiar făcea o
glumă? Am schiţat un rânjet scurt. (La urma urmei, trebuia să influenţăm
pozitiv această apucătură.)
— Nu lacheul. Contele, am spus eu.
Încuviinţă din cap.
— Cel puţin, aşa se zice.
— Ţie ţi-a citit gândurile?
— Dacă a făcut-o, nu am observat nimic.
Lacheul ne deschise o uşă şi făcu o plecăciune adâncă. Eu am rămas pe
loc. Poate că nu trebuia să gândesc deloc? Dar asta era absolut imposibil.
Numai ce am încercat să nu mă gândesc la nimic, că un milion de gânduri mi-
au şi năvălit în cap.
— Doamna mai întâi, spuse Gideon şi mă împinse delicat peste prag.
Am înaintat câţiva paşi, după care m-am oprit iar, neştiind ce se
aştepta de la mine. Gideon mă urmă. Lacheul închise uşa în urma noastră,
după ce mai făcu o plecăciune adâncă.
Ne aflam într-un salon mare, rafinat aranjat, cu ferestre înalte şi
draperii brodate, care s-ar fi pretat foarte bine şi ca rochie.
Trei bărbaţi ne priveau. Primul era un domn gras, care se putu ridica din
scaun numai cu mare greutate, al doilea, mai tânăr, cu o constituţie extrem
de musculoasă, era singurul care nu purta perucă, iar al treilea era slab şi
înalt, trăsăturile feţei lui asemănându-se cu cele ale portretului din arhivă.
Contele de Saint-Germain.
Gideon se înclină, dar nu aşa de adânc precum lacheul. Cei trei bărbaţi
se plecară şi ei.
Eu nu am făcut nimic. Nimeni nu mă învăţase cum se fac plecăciunile
când porţi crinolină. Şi apoi, găseam plecăciunile stupide.
— Nu m-am gândit c-o să vă reîntâlnesc atât de curând, tinere prieten,
spuse cel despre care credeam eu că e contele de Saint-Germain.
Faţa toată-i radia. Lordule Brompton, permiteţi-mi să vi-l prezint pe
stră-strănepotul stră-strănepotului meu. Gideon de Villiers.
— Lordul Brompton!
Şi din nou o mică plecăciune. E clar că datul mâinii nu era încă la modă.
— Consider că urmaşii mei au evoluat, cel puţin vizual, foarte frumos,
spuse contele. E clar că am avut totuşi mână bună când mi-am ales doamna
inimii. Nasul exagerat de coroiat a dispărut complet.
— Ah, onorabile conte! Încercaţi din nou să mă impresionaţi cu
incredibilele istorisiri ale Domniei Voastre, spuse lordul Brompton, lăsându-se
din nou să cadă în scaunul său, care părea atât de minuscul, încât mi-era
teamă că ar fi putut să se frângă pe loc.
Lordul nu era doar un pic mai rotunjor decât, să zicem, domnul
George… Era de-a dreptul extrem de gras!
— Dar nu mă opun, continuă el, iar în ochişorii lui de porcuşor se putea
citi încântarea. Mă distrez totdeauna de minune cu voi. La fiecare câteva
secunde, apare câte o surpriză.
Contele râse şi se întoarse către bărbatul mai tânăr, fără perucă.
— Lordul Brompton este şi rămâne un sceptic, dragă Miro! Ar trebui să
ne punem mai mult mintea la contribuţie pentru a-l convinge.
Bărbatul răspunse ceva într-o limbă străină, care suna dur şi sacadat,
iar contele râse iar. Se întoarse către Gideon.
— Acesta, dragul meu nepot, este bunul meu prieten şi frate de suflet
Miro Rakoczy, mai bine cunoscut din Analele Gardienilor drept Leopardul
Negru.
— Încântat, spuse Gideon.
Din nou plecăciuni din partea ambilor.
Rakoczy! De unde ştiam eu numele ăsta? Şi de ce îmi inspira privirea
lui un sentiment atât de neplăcut?
Un zâmbet ondulă buzele contelui pe măsură ce privirea lui lunecă
încet asupra siluetei mele. Am căutat automat o asemănare între el şi Gideon
sau Falk de Villiers. Dar nu găseam niciuna.
Ochii contelui erau foarte negri, iar privirea lui avea ceva penetrant,
fapt ce m-a făcut să mă gândesc din nou la vorbele mamei mele.
Să mă gândesc! Sub nici o formă. Totuşi, trebuia să-i dau ceva de lucru
creierului meu, aşa că am început să cânt în gând God save the Queen.
Contele trecu pe limba franceză, pe care nu am înţeles-o imediat (mai
ales că eu tocmai intonam fervent în gând imnul naţional), însă, cu o
oarecare întârziere şi cu nişte cuvinte lipsă, din cauza vocabularului meu
sărăcăcios, am tradus aproximativ următoarele:
— Iar tu, drăgălaşo, eşti, aşadar, o [cuvânt lipsă] a bunei [cuvânt lipsă]
Jeanne d'Urfe. Mi s-a spus că ai avea părul roşcat.
Ia te uită, învăţarea vocabularului chiar era esenţială în stăpânirea unei
limbi străine, aşa cum spunea mereu profesorul nostru de franceză. În plus,
nu cunoşteam, din păcate, nici o Jeanne d'Urfe, motiv pentru care nu am
reuşit să pătrund în întregime sensul frazei.
— Nu înţelege franceza, spuse Gideon, tot în franceză. Şi nu este fata
pe care o aşteptaţi.
— Cum este posibil? Contele scutură din cap. Asta este absolut [cuvânt
lipsă].
— Din păcate, a fost pregătită fata greşită pentru [cuvânt lipsă].
Da, din păcate.
— O eroare? Oricum, totul mi se pare o eroare.
— Aceasta este Gwendolyn Shepherd şi e verişoara sus-numitei
Charlotte Montrose, despre care v-am povestit ieri.
— Aşadar, tot o nepoată de-a lordului Montrose, ultimul [cuvânt lipsă].
Şi astfel, verişoară a [cuvânt lipsă]?
Contele de Saint-Germain mă studie cu ochii lui negri, iar eu am
început din nou să cânt în gând.
Send her victorious, happy and glorious…
— Această [cuvânt lipsă] [cuvânt lipsă] este ceva ce, pur şi simplu, nu
vreau să înţeleg.
— Savanţii noştri spun că este destul de posibil [cuvânt lipsă] genetică
despre…
Contele ridică mâna pentru a-l întrerupe pe Gideon.
— Ştiu, ştiu! După legile savanţilor, se poate să şi reuşească. Cu toate
acestea, ceva mă nelinişteşte.
Aici, eram doi care simţeam la fel.
— Aşadar, nu ştie franceză? Întrebă el, de data asta în germană.
Cu germana mă descurcam ceva mai bine (totuşi, aveam constant nota
B, de patru ani), dar şi aici au apărut cuvinte stupide, pe care nu le-am
înţeles.
— De ce este aşa de prost pregătită?
— Nu este deloc pregătită, conte. Nu vorbeşte nici o limbă străină.
Gideon vorbea acum în germană. Şi este din absolut orice punct de vedere
[cuvânt lipsă]. Charlotte şi Gwendolyn s-au născut în aceeaşi zi. Dintr-o
eroare, s-a crezut că Gwendolyn s-a născut cu o zi mai târziu.
— Dar cum s-a putut scăpa asta din vedere?
Ah, acum înţelegeam, în sfârşit, fiecare cuvânt. Trecuseră din nou pe
engleză, pe care contele o vorbea absolut fără accent.
— De ce am sentimentul că Gardienii din timpul tău nu-şi mai iau foarte
în serios munca?
— Cred că veţi găsi răspunsul în această scrisoare.
Gideon scoase un plic sigilat din buzunaul interior al redingotei şi i-l
înmână contelui.
O privire sfredelitoare se aţinti asupra mea.
Frustrate their knavish tricks, on thee our hopes we fix, God save us
all…
Evitam cu stăruinţă ochii lui negri, uitându-mă în schimb la ceilalţi doi
bărbaţi. Lordul Brompton părea să nu fi înţeles mai multe cuvinte decât mine
(gura-i aşezată deasupra nenumăratelor rânduri de bărbii era uşor
întredeschisă, ceea ce-l făcea să arate puţin cam tâmpiţel), iar celălalt
bărbat, Rakoczy, îşi studia cu atenţie unghiile.
Era tânăr încă, să fi avut poate înjur de treizeci de ani, cu păr negru şi o
faţă slabă şi alungită. Ar fi putut arăta foarte bine, însă buzele-i erau
încovoiate, ca şi când ar fi simţit un gust extrem de dezgustător pe limbă, iar
pielea avea o paloare bolnăvicioasă.
Încercam să-mi dau seama dacă nu cumva avea pudră gri-deschis pe
faţă, când, brusc, îşi ridică privirea şi mă privi fix în ochi. Avea ochii negri ca
smoala, de nici nu puteam distinge unde se termina pupila şi unde începea
irisul. Arătau bizar de lipsiţi de viaţă, dar nu îmi dădeam seama de ce.
Am început automat să intonez din nou în gând God Save the Queen.
Între timp, contele rupsese sigiliul şi despăturise scrisoare. Scoase un oftat şi
începu s-o citească. Din când în când, ridica privirea şi se uita la mine. Eu
încă nu mă mişcasem din loc.
Not în this land alone, but be God's mercies known…
Oare ce scria în scrisoare? Cine o scrisese? Lordul Brompton şi Rakoczy
păreau şi ei interesaţi de asta. Lordul Brompton îşi întinse gâtul gras, pentru
a arunca o privire pe text, în timp ce Rakoczy se concentra mai mult pe
chipul contelui. Era clar că se născuse cu expresia aceea de dezgust din jurul
gurii.
Când întoarse din nou privirea spre mine, mi se sculă tot părul de pe
braţe. Ochii-i arătau precum două găuri negre, iar acum descopeream şi de
ce păreau atât de lipsiţi de viaţă: lipsea acel mic reflex la contactul cu lumina, scânteia stălucitoare care dădea de obicei viaţă ochilor. Era nu numai ciudat,
ci de-a dreptul sinistru. Mă bucuram că între mine şi acei ochi era o distanţă
de cel puţin cinci metri.
— Mama ta, copilă dragă, pare o persoană neobişnuit de încăpăţânată,
nu-i aşa? Contele terminase de citit scrisoarea şi o împături la loc. Asupra
motivelor ei nu putem decât să speculăm.
Se mai apropie câţiva paşi, iar sub privirea lui sfredelitoare nu-mi mai
aminteam nici măcar textul imnului naţional.
Dar atunci am recunoscut ceea ce, de la distanţă şi din cauza spaimei,
nu văzusem: contele era bătrân. Deşi ochii lui păreau că radiau literalmente
de energie, ţinuta lui era dreaptă, iar sunetul vocii era tânăr şi vivace,
semnele bătrâneţii nu puteau fi ignorate. Pielea feţei şi a mâinilor era boţită
precum pergamentul, venele ce o traversau luceau albăstrui, ridurile
neputând fi ascunse nici chiar de stratul de pudră. Etatea îi dădea o oarecare
fragilitate, fapt care aproape că-mi umplu sufletul de compasiune.
În orice caz, îmi dispăru brusc orice senzaţie de frică. Era doar un
bătrân, mai bătrân decât propria mea bunică.
— Gwendolyn nu este informată asupra motivelor mamei ei şi nici nu
este la curent cu evenimentele care au condus la această situaţie, spuse
Gideon. Nu are habar de absolut nimic.
— Ciudat, foarte ciudat, spuse contele, în timp ce îmi mai dădu încă un
ocol. Nu ne-am mai întâlnit, aşadar, niciodată.
Bineînţeles că nu ne mai întâlniserăm niciodată, cum am fi putut să ne
întâlnim?
— Dar nu te-ai afla aici dacă nu ai fi tu Rubinul. „Roşu de rubin,
înzestrat cu magia corbului, închide în sol major cercul format din cei
doisprezece.” îşi încheie ocolul, se aşeză exact în faţa mea şi mă privi în ochi.
Ce este magic la tine, fetiţo?
From shore to shore. Lord make the nations see…
Ah! Ce făceam? Era doar un bătrân. Ar fi trebuit să mă port politicos şi
respectuos, şi nu să mă holbez la el cum se holbează la un şarpe un iepure
paralizat.
— Nu ştiu, domnule.
— Ce este aparte la tine? Spune-mi.
Ce era aparte la mine? În afară de faptul că, de două zile, puteam să
călătoresc în trecut? Vocea mătuşii Glenda îmi răsună brusc în urechi, zicând:
„La Charlotte s-a putut vedea încă de când era bebeluş că e din alt aluat. Nu
se compară deloc cu voi, copiii obişnuiţi”.
— Nu cred că e ceva aparte la mine, domnule.
Contele plescăi din limbă.
— Posibil să ai dreptate. La urma urmei, e doar o poezie. O poezie de
provenienţă îndoielnică.
Şi, brusc, păru că-şi pierde interesul faţă de persoana mea şi se
întoarse către Gideon.
— Dragul meu fiu. Citesc plin de admiraţie ce ai făcut deja. Lancelot de
Villiers, depistat în Belgia! William de Villiers, Cecilia Woodville – încântătorul Acvamarine – şi gemenii, pe care nu i-am cunoscut niciodată, sunt, de
asemenea, identificaţi. Şi, închipuiţi-vă, lord Brompton, acest tânăr a vizitat-o
chiar şi pe Madame Jeanne d'Urfe, născută Pontcarre, la Paris şi a convins-o
să-i doneze puţintel sânge.
— Vorbiţi cumva despre acea Madame d'Urfe căreia tatăl meu îi
datorează prietenia lui cu Pompadour şi, în cele din urmă, şi cu Domnia
Voastră?
— Nu cunosc o alta, spuse contele.
— Dar această Madame d'Urfe este moartă de zece ani.
— De şapte, ca să fim exacţi, spuse contele. Mă aflam la acel moment
la curtea margrafului Karl Alexander von Ansbach. Ah, mă simt foarte legat
de Germania. Interesul pentru francmasonerie şi alchimie este acolo
îmbucurător de mare. Aşa cum mi s-a comunicat deja în urmă cu mulţi ani, în
Germania voi şi muri.
— Vă abateţi de la subiect, îl avertiză lordul Brompton. Cum este posibil
ca acest tânăr s-o fi vizitat pe Madame d'Urfe la Paris? În urmă cu şapte ani
nu era decât un copil.
— Dar nu gândiţi în direcţia în care trebuie, iubite lord. Întrebaţi-l pe
Gideon când a avut plăcerea să recolteze sânge de la Madame d'Urfe.
Lordul îl privi pe Gideon întrebător.
— În mai 1759, răspunse Gideon.
Lordul izbucni într-un râs strident.
— Dar asta este imposibil! Abia dacă aţi împlinit douăzeci de ani.
Contele râdea şi el satisfăcut.
— 1759. Nu mi-a povestit niciodată despre asta, bătrână tăinuitoare de
fleacuri.
— La acea vreme vă aflaţi şi Domnia Voastră la Paris, dar eu aveam
ordine stricte să nu îmi intersectez drumurile cu ale Domniei Voastre.
— Din cauza continuumului, ştiu. Contele suspină. Uneori sunt un pic
împotriva propriei mele legi… Dar să revenim la draga de Jeanne. A trebuit să
recurgi la violenţă? Dacă mă-ntrebi pe mine, nu a fost tocmai cooperantă.
— Mi-a povestit, spuse Gideon. Şi mi-a mai povestit şi cum i-aţi sustras
cronograful.
— Sustras! Nici măcar nu ştia ce bijuterie moştenise de la bunica ei.
Bietul aparat zăcea ca vai de el, inutil şi dispreţuit, într-o cutie prăfuită,
aruncată undeva într-un pod. Mai devreme sau mai târziu, ar fi fost uitat de
tot. Eu l-am salvat şi i-am redat destinaţia inţială. Şi, graţie geniului care se
va alătura lojei mele şi în viitor, el este şi astăzi funcţional. Este aproape o
minune.
— În plus, Madame mai afirma că aproape aţi fi strangulat-o doar
pentru că n-ar fi ştiut data de naştere şi numele de fată al străbunicii ei.
Strangulat? Asta e de-a dreptul îngrozitor!
— Da, corect. Goluri de memorie de genul ăsta m-au costat infinit de
mult timp, pe care l-am petrecut îngropat în vechi catastife bisericeşti, în loc
să-l fi dedicat altor lucruri mai importante. Jeanne este o persoană deosebit de răzbunătoare. E cu atât mai de apreciat faptul că aţi reuşit s-o determinaţi
să coopereze.
Gideon zâmbi.
— Uşor n-a fost. Dar e clar că i-am inspirat încredere. În plus, am
dansat cu dumneaei gavota. Şi am ascultat răbdător cum s-a plâns de
Domnia Voastră.
— Ce nedrept! Şi doar i-am înlesnit un flirt cu Casanova! Şi, chiar dacă
acesta nu urmărise decât banii ei, tot a fost invidiată de multe femei. Iar eu
am împărţit frăţeşte cronograful cu ea. Dacă nu m-ar fi avut pe mine…
Contele se întoarse din nou spre mine, vizibil binedispus. Muiere
nerecunoscătoare, strămoaşa asta a ta. Din păcate, nedăruită cu o
inteligenţă prea strălucită. Cred că nu a înţeles niciodată cu adevărat ce se
întâmpla cu ea, sărmana bătrână. Mai era şi ofensată că, în Cercul Celor
Doisprezece, ei i se repartizase doar citrinul., yoi de ce aveţi voie să fiţi
smarald, şi eu – doar un mizerabil de citrin?„ spunea. „Cine se respectă cât
de puţin în ziua de azi nici nu mai poartă citrin.” Râse ca pentru sine. Era,
mtr-adevăr, de o naivitate pe care cei de teapa ei o merită. Tare aş vrea să
ştiu cât de des a mai călătorit ea în timp la bătrâneţe. Poate că deloc.
Oricum, nu a fost niciodată o mare călătoare. Uneori trecea o lună încheiată
fără să dispară. Aş spune că sângele femeiesc este mult mai laş decât al
nostru. La fel cum mintea femeilor este mult mai puţin ascuţită decât a
bărbaţilor. Ai fi de acord cu mine în această privinţă, fetiţo?
„Şovinist bătrân!” am gândit eu plecând privirea. „Plicticos flecar şi
înfumurat.” Cerule! Eram nebună! Doar nu trebuia să gândesc nimic!
Dar era clar că lucrurile nu stăteau aşa de bine în privinţa abilităţilor
contelui de a citi gândurile, căci acesta râse din nou satisfăcut.
— Prea vorbăreaţă nu este, aşa-i?
— E doar timidă, spuse Gideon.
„Intimidată” ar fi fost termenul mai potrivit.
— Nu există muieri timide, dădu contele replica. Sub o aplecare a
privirii aparent timidă nu se ascunde decât nerozia lor.
Ajungeam tot mai mult la concluzia că nu trebuia să-mi fie teamă de el.
Nu era decât un bunicuţ narcisist şi misogin, căruia-i făcea plăcere să se audă
vorbind.
— Nu aveţi o părere prea bună despre sexul feminin, remarcă lordul
Brompton.
— Dar nu e adevărat! Răspunse contele. Iubesc femeile! Sincer! Doar
că nu sunt de părere că posedă acel gen de percepţie care să ajute omenirea
să evolueze. De aceea nu au ce căuta în loja mea. Îi adresă lordului un
zâmbet radios.
— Şi, apropo, nu arareori acesta este pentru mulţi bărbaţi argumentul
crucial când solicită să devină membri.
— Şi totuşi femeile vă iubesc! Tatăl meu nu obosea niciodată să-mi
povestească despre succesele Domniei Voastre la femei. Atât aici, la Londra,
cât şi la Paris se pare că ele vi s-au aruncat la picioare în toate epocile.
Contele se desfătă pe dată cu amintirile vremurilor când era adulat de
femei.
— Nu este chiar aşa de greu să vrăjeşti femeile şi să le supui propriei
tale voinţe, stimate lord. Toate sunt la fel. Dacă nu aş fi fost ocupat cu
această poziţie superioară, de mult aş fi scris un manual pentru bărbaţi, cu
sfaturi de abordare corectă a femeilor.
Da, sigur. Aveam la îndemână şi un titlu potrivit. Sugrumă şi câştigi.
Sau: Minciunile cu care să înmoi orice femeie. Aproape că-mi venea să râd
tare. Apoi însă am observat că Rakoczy mă studia foarte atent, iar dispoziţia
mea neroadă dispăru la fel de brusc cum apăruse.
Eram de-a dreptul nebună! Ochii aceia negri îi fixară pe ai mei pentru o
secundă, după care am plecat privirea către podeaua de mozaic dinaintea
mea şi am încercat să-mi înving sentimentul de panică amestecată cu teamă
ce ameninţa să mă cuprindă. Nu contele era cel cu care trebuia să am mare
grijă aici – asta era, în orice caz, stabilit. Însă tocmai de aceea nu trebuia încă
să mă simt în siguranţă.
— Totul este atât de distractiv, spuse lordul Brompton. Bărbia lui dublă
se cutremură de plăcere. Fără îndoială că aţi fi fost nişte actori teribili voi şi
tovarăşii voştri. Cum a spus tatăl meu, puteţi să zăpăciţi omul cu poveştile
Domniei Voastre, iubite conte de Saint-Germain. Din păcate, nu puteţi
demonstra nimic din toate astea. Până în momentul de faţă, nu mi-aţi
prezentat nici măcar un truc.
— Truc! Strigă contele. Oh, iubite lord, sunteţi o fire şovăielnică. Mi-aş fi
pierdut de mult răbdarea dacă nu m-aş fi simţit îndatorat faţă de tatăl
Domniei Voastre, Dumnezeu să-l aibă-n pază. Şi dacă interesul meu pentru
banii şi influenţa Domniei Voastre nu ar fi atât de mare.
Lordul râse un pic încurcat.
— Cel puţin, sunteţi sincer.
— Alchimia nu se face fără protectori.
Contele se întoarse cu avânt către Rakoczy.
— Va trebui să-i prezentăm bunului nostru lord câteva trucuri, Miro.
Face parte dintre oamenii care cred numai ceea ce văd. Dar mai întâi trebuie
să schimb câteva vorbe cu strănepotul meu între patru ochi şi să întocmesc o
scrisoare pentru Marele-Maestru din viitor al lojei mele.
— Puteţi merge în cabinetul de alături pentru asta, spuse lordul,
indicând o uşă din spatele său. Şi sunt nerăbdător să văd reprezentaţia.
— Vino, fiule! Contele îl luă de braţ pe Gideon. Sunt anumite lucruri
despre care aş avea nişte întrebări. Şi unele pe care ar trebui să le ştii.
— Avem la dispoziţie cel mult o jumătate de oră, spuse Gideon,
privindu-şi ceasul de buzunar, prins cu un lanţ de aur de vestă. Apoi trebuie
să ne întoarcem la Temple.
— E de ajuns, zise contele. Scriu repede şi pot să fac două lucruri
deodată: să vorbesc şi să scriu.
Gideon râse scurt. Părea că-l considera pe conte chiar glumeţ şi, în mod
evident, uitase complet că mai eram şi eu acolo.
Mi-am dres glasul uşor. La jumătatea drumului înspre uşă, se întoarse
către mine şi ridică întrebător o sprânceană.
I-am răspuns şi eu tot muteşte, căci cu voce tare nu aveam cum să
spun: „Să nu cumva să mă laşi singură cu ciudaţii ăştia”.
Gideon ezită.
— N-ar face decât să ne deranjeze, spuse contele.
— Aşteaptă-mă aici, îmi ceru Gideon neaşteptat de blând.
— Lordul şi Miro îi vor ţine companie cât lipsim, adăugă contele. Puteţi
s-o întrebaţi una, alta despre viitor. Este o ocazie unică. Vine din secolul XXI,
întrebaţi-o despre trenurile electrice, care vor străbate Londra pe sub
pământ. Sau despre aparate de zbor argintii, care se ridică de la pământ cu
un zgomot cât răgetul a mii de lei şi care pot traversa marea la înălţimi de
mulţi kilometri.
Lordul râdea cu aşa o poftă, că de data asta chiar îmi făceam griji
pentru scaunul pe care şedea. Fiecare bucată de şuncă din corpul lui se mişca
ameninţător.
— Altceva?
Nu-mi doream sub nici o formă să rămân singură cu el şi cu Rakoczy.
Dar Gideon nu făcu decât să-mi zâmbească, deşi eu îi aruncasem o privire
imploratoare.
— Mă întorc imediat, spuse el.
Din Analele Gardienilor
12 iunie 1948
Turmalina Neagră, Paul de Villiers, a sosit astăzi în arhivă, elipsând, aşa
cum era stabilit, din anul 1992. Însă, de data aceasta a fost însoţit de o fată
cu părul roşcat, care pretindea a se numi Lucy Montrose şi a fi nepoata
adeptului nostru Lucas Montrose. Semăna dramatic, din toate punctele de
vedere, cu Arista Bishop (Linia de jad, nota numărul 4).
I-am condus pe amândoi în biroul lui Lucas. Acum este clar pentru toţi
că Lucas intenţionează să o ceară în căsătorie pe Arista, şi nu pe Claudine
Seymoure, cum speram pentru el. (Deşi trebuie spus că Arista are picioare
mai bune şi un rever cu adevărat iscusit.) Este foarte ciudat să primeşti vizita
nepoţilor înainte de a veni pe lume copiii.
A consemnat: Kenneth de Villiers, Cercul Iniţiaţilor.