Roşu de rubin

Cinci

Cinci
— Arăţi terminată, spuse Leslie în pauză, în curtea şcolii.
— Aşa mă şi simt.
Leslie îmi mângâie uşor braţul.
— De fapt, nu-ţi stă rău cu cearcăne, încercă ea să-mi ridice moralul. Îţi
accentuează albastrul ochilor.
Nu mi-am putut abţine un rictus. Leslie era atât de dulce. Şedeam pe
banca de lemn de sub castani şi nu puteam vorbi decât în şoaptă, căci în
spatele nostru şedeau Cynthia Dale cu o prietenă şi, imediat lângă ele,
Gordon – Măcănit-de-Raţă, Mormăit-de-Urs – Gelderman cu încă doi băieţi din
clasa noastră vorbeau despre fotbal. Nu voiam să audă ce discutam noi. Şi-
aşa mă considerau cam ciudată.
— Ah, Gwen! Ar fi trebuit să vorbeşti cu mama ta.
— Ai mai spus asta de cel puţin cincizeci de ori.
— Da, pentru că am dreptate. Chiar nu înţeleg de ce nu ai făcut-o!
— Pentru că… Of, ca să fiu sinceră, nici eu însămi nu înţeleg. Am tot
sperat cumva că nu se va repeta.
— Numai când îmi imaginez ce s-ar fi putut întâmpla cu toată aventura
de azi-noapte! Gândeşte-te numai la profeţia strămătuşii tale: asta nu poate
însemna decât că eşti în mare pericol – ceasornicul este simbolul călătoriei în
timp, turnul înalt înseamnă pericol, iar pasărea… of, n-ar fi trebuit s-o
trezeşti! Probabil că abia după aceea lucrurile ar fi devenit cu adevărat
palpitante. În după-amiaza asta am să cercetez totul cu mare atenţie – corb, safir, turn, scoruş. Am descoperit o pagină plină cu informaţii despre
fenomene paranormale. Şi am mai făcut rost de o mulţime de cărţi despre
călătorii în timp. Şi filme. Înapoi în viitor, toate trei părţile. Poate reuşim să
învăţăm ceva din ele…
Mă gândeam cu nostalgie la cât de haios era să stau împreună cu Leslie
la ea acasă pe sofa şi să ne uităm la DVD-uri. Uneori reduceam volumul şi
recitam simultan replicile.
— Ai ameţeli?
Am clătinat din cap. Acum ştiam cum se simţise Charlotte în toate
aceste ultime săptămâni. Întrebările astea reuşeau să calce pe nervi pe
oricine. Mai cu seamă că eu însămi mă aflam într-o permanentă stare de
pândă, aşteptând să apară senzaţia de ameţeală.
— Măcar de-am şti când are să se întâmple din nou, spuse Leslie.
Găsesc că este de-a dreptul nedrept! Charlotte a fost pregătită tot timpul
pentru aşa ceva, pe când tu trebuie să înfrunţi singură situaţia.
— Habar n-am ce ar fi făcut Charlotte dacă ar fi fost în locul meu azi-
noapte, urmărită de omul acela care dormea în dulapul nostru din perete, am
spus eu. Nu cred că orele ei de dans şi de scrimă ar fi ajutat-o prea mult într-
o astfel de situaţie. Ca să nu mai vorbim că nu era nici un cal cât vedeai cu
ochii, cu care să fi putut s-o zbughească de-acolo.
Am început să chicotesc, căci mi-o imaginam pe Charlotte în locul meu,
urmărită prin toată casa de sălbaticul Walter din dulap. Poate că ea ar fi
înşfăcat o spadă de pe peretele din salon şi ar fi masacrat cu ea sărmanii
servitori.
— Nu, prostuţo! În primul rând, ei nu i s-ar fi întâmplat din start aşa
ceva, căci, cu ajutorul crono-chestiei ăleia, ea ar fi călătorit în altă parte,
exact la momentul potrivit. Undeva unde ar fi fost linişte şi pace. Unde nu i s-
ar fi putut întâmpla absolut nimic! Pe când tu preferi să-ţi rişti viaţa decât să
dezvălui membrilor familiei tale că au instruit pe cine nu trebuia.
— Poate că până acum a reuşit şi Charlotte să călătorească în timp, şi-
atunci au şi ei ce-şi doresc.
Leslie oftă şi începu să ruleze teancul de hârtii din poală. Pregătise un
fel de document pentru mine, care conţinea o mulţime de informaţii utile.
Sau poate nu chiar aşa de utile. De exemplu, imprimase fotografii cu maşini
de epocă şi scrisese la fiecare anul în care fuseseră realizate. Astfel, maşina
pe care o văzusem în prima mea călătorie era din 1906.
— Jack Spintecătorul a sălăşluit în East End. În 1888. Din păcate, nu s-a
aflat niciodată cine a fost de fapt. Au fost suspectaţi tot felul de tipi, dar
pentru niciunul nu s-au găsit dovezi. Aşadar, dacă se va întâmpla să te
rătăceşti vreodată prin East End, în 1888, orice bărbat este un potenţial
pericol. Marele incendiu din Londra a avut loc în 1666, ciumă a fost cam tot
timpul, dar anii 1348,1528 şi 1664 au fost critici. Apoi, bombardamentele din
cel de-al Doilea Război Mondial. Au început în 1940; întreaga Londră a
devenit o ruină. Trebuie să afli dacă a fost afectată sau nu casa voastră. Dacă
nu, înseamnă că acolo eşti în siguranţă. În caz contrar, catedrala Saint Paul arfi un loc bun, deoarece aceasta a fost lovită doar o dată, dar, ca prin minune,
a rămas în picioare. Cred că te-ai putea adăposti, pur şi simplu, acolo.
— Totul sună îngrozitor de periculos, am spus eu.
— Da. Şi eu mi-am închipuit dintotdeauna totul oarecum mai romantic.
Ştii, mă gândeam că Charlotte trăieşte acolo, ca să zic aşa, propriile filme
istorice. Dansează cu Mr. Darcy la un bal. Se îndrăgosteşte de un scoţian
sexy. Îi spune lui Anne Boleyn că n-ar trebui sub nici o formă să se mărite cu
Henric al VIII-lea. Ceva de genul ăsta.
— Anne Boleyn a fost cea căreia i s-a tăiat capul?
Leslie încuviinţă.
— Există un film grozav cu Natalie Portman. Aş putea să închiriez DVD-
ul… Gwen, te rog să-mi promiţi c-o să vorbeşti azi cu mama ta.
— Promit. Chiar în seara asta.
— Ştiţi unde este Charlotte?
Capul Cynthiei Dale se iţi de după trunchiul copacului.
— Voiam să copiez de la ea eseul despre Shakespeare. Ăăă, adică
voiam să mă inspir puţin.
— Charlotte este bolnavă, am spus eu.
— Ce are?
— Ăăăă…?
— Diaree, spuse Leslie. O formă foarte urâtă. Toată ziua stă pe closet.
— Te rog, fără detalii, spuse Cynthia. Pot, atunci, să văd eseurile
voastre?
— Nici noi nu le-am terminat încă, răspunse Leslie. Mai vrem să ne mai
uităm şi la Shakespeare îndrăgostit pe DVD.
— Poţi să citeşti eseul meu, se băgă în vorbă Gordon Gelderman cu
voce de bas.
Capul lui apăru de cealaltă parte a trunchiului copacului.
— Totul de pe Wikipedia.
— Aş putea şi eu să intru pe Wikipedia, spuse Cynthia.
Clopoţelul sună.
— Două ore de engleză, gemu Gordon. O adevărată pedeapsă pentru
oricine. Dar Cynthia salivează deja cu gândul la Făt-Frumos.
— Ţine-ţi gura, Gordon!
Însă Gordon nu-şi ţinea niciodată gura, după cum se ştia.
— Nu înţeleg de ce-l găsiţi cu toatele aşa de nemaipomenit pe domnul
Whitman, când el este cât se poate de poponar.
— Prostii! Explică Cynthia şi se ridică revoltată.
— Şi încă ce poponar.
Gordon o urmă spre intrare. Avea să-i vorbească Cynthiei până la etajul
doi, fără probleme, fără ca măcar să fie nevoit să tragă aer în piept, fie şi o
singură dată.
Leslie îşi dădu ochii peste cap.
— Hai! Spuse ea şi-mi întinse mâna ca să mă tragă de pe bancă. Să
mergem la Făt-Frumos Veveriţă!
Pe scări, la etajul doi, i-am ajuns din urmă pe Cynthia şi pe Gordon,
care încă mai discutau despre domnul Whitman.
— Se vede după inelul ăla stupid cu sigiliu, spuse Gordon. Numai
poponarii poartă aşa ceva.
— Bunicul meu purta mereu un astfel de inel, am spus eu, deşi, de fapt,
nu voiam deloc să mă bag.
— Atunci e şi bunicu-tău poponar, mi-o trânti Gordon.
— Eşti doar invidios, spuse Cynthia.
— Invidios? Eu?
— Exact. Invidios. Pentru că domnul Whitman este cel mai chipeş, mai
viril şi mai inteligent heterosexual posibil. Şi pentru că, pe lângă el, tu nu eşti
decât un băiat firav, neghiob şi neînsemnat.
— Mulţumesc din suflet pentru compliment, spuse domnul Whitman.
Se apropiase pe nesimţite de noi, ţinând un teanc de foi sub braţ şi
arătând, ca-ntotdeauna, atât de bine, că-ţi tăia respiraţia. (Chiar dacă aducea
puţintel cu o veveriţă.)
Cynthia se făcu mai roşie decât roşul cel mai roşu, dacă aşa ceva
există. Chiar mi-era milă de ea.
Gordon rânjea răutăcios.
— Iar tu, dragul meu Gordon, poate ar trebui să te mai documentezi
puţin despre inelele cu sigiliu şi despre cei care le poartă, spuse domnul
Whitman. Până săptămâna viitoare, aş dori să scrii un eseu pe această temă.
Acum fu rândul lui Gordon să se înroşească. Însă, spre deosebire de
Cynthia, el mai putu să rostească:
— Pentru ora de engleză sau de istorie?
— Aş aprecia dacă ai scoate în evidenţă aspectele istorice, dar îţi las
mână liberă. Să spunem cinci pagini până lunea viitoare? Domnul Whitman
deschise uşa clasei noastre şi ne adresă un zâmbet radios. Poftiţi, vă rog!
— Îl urăsc, murmură Gordon în drum spre locul lui.
Leslie îl bătu pe umăr consolator.
— Eu cred că sentimentul este reciproc.
— Te rog, spune-mi că tocmai am visat, murmură Cynthia.
— Tocmai ai visat, am spus eu, îndeplinindu-i dorinţa. În realitate,
domnul Whitman nu a auzit că ai spus că-l consideri cel mai sexy bărbat în
viaţă.
Cynthia se aşeză gemând.
— Aş vrea să se deschidă pământul şi să mă înghită!
Eu m-am aşezat la locul meu de lângă Leslie.
— Săraca, încă mai arată ca o roşie.
— Da, iar eu sunt de părere că roşie o să rămână până la sfârşitul şcolii.
Mamă, ce penibil a fost.
— Dar poate că acum domnul Whitman o să-i dea note mai bune.
Domnul Whitman privi spre locul lui Charlotte şi chipul îi deveni
gânditor.
— Domnule Whitman? Charlotte este bolnavă, am spus eu. Nu ştiu
dacă mătuşa mea a sunat la secretariat…
— Are diaree, completă Cynthia.
Se pare că simţea nevoia să nu fie singura care să se simtă penibil.
— Charlotte este scutită, spuse domnul Whitman. Probabil că va lipsi
câteva zile. Până ce… intră totul în normal. Se întoarse şi scrise cu creta pe
tablă: „Sonetul11. Ştie cineva câte sonete a scris Shakespeare?
— Ce a vrut să spună cu intră totul în normal? I-am şoptit eu lui Leslie.
— Şi mie mi s-a părut că nu s-a referit neapărat la diareea lui Charlotte,
îmi răspunse Leslie, tot în şoaptă.
Aceeaşi impresie o avusesem şi eu.
— Te-ai uitat mai atentă la inelul lui? Şopti Leslie.
— Nu. Dar tu?
— Pe el este gravată o stea. O stea cu douăsprezece colţuri!
— Ei, şi?
— Douăsprezece colţuri – ca la ceas.
— Ceasul nu are colţuri.
Leslie îşi dădu ochii peste cap.
— Nu-ţi pică fisa? Douăsprezece! Ceas! Timp! Călătorii în timp! Pun
pariu… Gwen?
— Ah, la naiba! Am spus eu. Iar am senzaţia aceea ciudată în stomac.
Leslie se holbă la mine îngrozită.
— Oh, nu!
Eu eram la fel de îngrozită. Ultimul lucru pe care mi-l doream era să mă
evapor sub ochii colegilor mei de clasă. Aşa că m-am ridicat şi-am pornit
clătinându-mă spre uşă, cu mâna apăsată pe stomac.
— Cred că îmi vine să vărs, i-am spus domnului Whitman şi, fără să-i
mai aştept răspunsul, am deschis uşa şi m-am năpustit afară din clasă.
— Poate că ar trebui să meargă cineva după ea, l-am auzit pe domnul
Whitman zicând. Leslie, vrei tu, te rog, să te duci?
Leslie veni ca o furtună după mine şi închise energic uşa clasei.
— OK, repede! La toaletă, acolo nu ne vede nimeni. Gwen? Gwenny?
Chipul lui Leslie deveni neclar, vocea i se auzea ca venind de departe.
Apoi dispăru cu totul. Mă aflam singură pe un coridor ai cărui pereţi erau
îmbrăcaţi în tapet aurit. Sub picioare, în locul travertinului durabil, se întindea
un minunat parchet, strălucitor de lustruit, prevăzut cu intarsii artistice. În
mod clar era noapte, sau cel puţin seară, dar de pereţi erau prinse
candelabre cu lumânări arzând, iar de tavanele pictate atârnau tot
candelabre, având şi ele lumânări aprinse. Totul era scăldat într-o lumină
caldă, aurie.
Primul meu gând a fost: „Super, nu am căzut”. Al doilea: „Unde pot să
mă ascund aici, înainte să mă vadă cineva?”
Căci nu eram singură în această casă. De jos se auzea muzică, acorduri
de vioară. Şi voci.
Destul de multe voci.
Din cunoscutul hol de la etajul doi al colegiului Saint Lennox nu mai era
mare lucru de recunoscut. Încercam să-mi aduc aminte cum era împărţit
spaţiul. În spatele meu se afla uşa clasei mele, vizavi, doamna Couter tocmai avea oră de geografie la a şasea. Alături era o sală cu materiale didactice.
Dacă m-aş ascunde acolo, măcar nu m-ar vedea nimeni la întoarcere.
Pe de altă parte, sala materialelor era, de obicei, încuiată şi poate nu
era o idee aşa de bună să mă ascund acolo. Dacă mă întorceam într-o
încăpere încuiată, trebuia să găsesc o explicaţie foarte plauzibilă pentru cum
naiba reuşisem să intru acolo.
Dacă însă mă duceam într-o altă încăpere, la întoarcere m-aş fi
materializat din neant în faţa mai multor elevi şi a unui profesor. Iar să găsesc
o explicaţie pentru asta era chiar şi mai greu.
Poate că trebuia, pur şi simplu, să rămân pe acel hol şi să sper că nu
avea să dureze aşa de mult. Nici la primele mele salturi în timp nu lipsisem
mai mult de câteva minute.
M-am sprijinit de tapetul de brocart, aşteptând cu nerăbdare senzaţia
de ameţeală. De jos răzbătea un zgomot confuz de voci şi de râsete, auzeam
clinchete de pahare, apoi viorile începură din nou să cânte. Suna ca şi când
jos se aflau mulţi oameni care se distrau de minune. Poate că era şi James
printre ei. La urma urmei, cândva el locuise aici. Îmi imaginam că era undeva
acolo, jos – cât se poate de viu – şi că dansa după muzica viorilor.
Păcat că nu puteam să-l întâlnesc. Dar probabil că n-ar fi fost foarte
bucuros dacă i-aş fi spus de unde ne cunoşteam. Adică, unde urma să ne
cunoaştem, mult timp după ce a murit, ăăă, adică după ce urma să moară.
Dacă aş fi ştiut de ce murise, poate că aş fi putut să-l avertizez. „Hei,
James, pe 15 iulie, în Park Lane, o să-ţi cadă o cărămidă în cap, aşa că mai
bine stai acasă în acea zi.” Din păcate, James nu ştia din ce cauză murise.
Nici măcar nu ştia că murise. Ăăăă, că urma să moară. Că urma să fie mort.
Cu cât te gândeai mai mult la chestia asta cu călătoria în timp, cu atât
părea mai complicată.
De pe scări se auziră paşi. Cineva urca în fugă. Nu, erau chiar două
persoane. La naiba! Nu se putea să stai liniştit undeva nici măcar câteva
minute? Încotro să mă duc? M-am decis pentru sala în care, în vremea mea,
era clasa a şasea. Clanţa uşii se blocă. Mi-au trebuit câteva secunde ca să-mi
dau seama că trebuia să împing clanţa în sus, nu în jos.
Când, în sfârşit, am reuşit să mă furişez în încăpere, paşii ajunseseră
foarte aproape. Şi acolo ardeau lumânări în sfeşnice prinse de pereţi. Câtă
neglijenţă să le laşi să ardă nesupravegheate! Acasă era scandal dacă uitam
vreodată să sting vreo lumânare din camera de cusut.
M-am uitat împrejur după o ascunzătoare, dar camera era mobilată
jalnic. Existau un fel de sofa cu nişte picioare aurii strâmbe, un birou, scaune
tapiţate, nimic după care să te poţi ascunde dacă erai mai mare decât un
şoricel. Nu-mi rămânea altceva de făcut decât să mă pitesc după una dintre
draperiile aurii, lungi până-n podea – o ascunzătoare nu foarte originală. Dar
încă nu mă căuta nimeni.
Afară, pe coridor, se auzeu voci.
— Unde vrei să te duci? Întrebă o voce bărbătească, destul de furioasă.
— Oriunde! Numai să plec de lângă tine, răspunse o altă voce.
Era o voce de fată – mai exact, o fată care plângea. Spre disperarea
mea, aceasta intră în fugă chiar în camera în care mă aflam eu. Iar bărbatul o
urmă. Le puteam vedea umbrele pâlpâitoare de după draperie.
Ah, era clar! Dintre toate încăperile de la acest etaj, trebuiau s-o aleagă
exact pe aceasta.
— Lasă-mă-n pace, spuse vocea de fată.
— Nu pot să te las în pace, replică bărbatul. De fiecare dată când te las
singură, faci o prostie.
— Pleacă! Repetă fata.
— Nu, n-am să plec. Ascultă, îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat. N-ar
fi trebuit să fac asta.
— Şi totuşi, ai făcut-o! Pentru că aveai ochi doar pentru ea.
Bărbatul râse încetişor.
— Eşti geloasă.
— Ai vrea tu!
Grozav! O pereche de îndrăgostiţi care se certau! Putea să dureze.
Urma să rămân în spatele acestei draperii până când aveam să sar înapoi în
timp şi să apar pe neaşteptate exact în faţa pervazului ferestrei din clasa în
care doamna Counter avea oră. Poate că puteam să-i povestesc doamnei
Counter că participasem la un experiment de fizică. Sau că fusesem tot
timpul acolo, doar că ea nu mă observase.
— Contele se va întreba unde am dispărut, reluă vocea de bărbat.
— Contele n-are decât să-şi trimită fratele de suflet transilvănean să ne
caute. În realitate, nici măcar nu este conte. Titlul lui este la fel de fals
precum obrajii rozalii ai… cum o cheamă?
În timp ce vorbea, fata pufnea furioasă pe nas. Îmi părea cunoscută de
undeva. Foarte cunoscută. Am tras cu ochiul cu mare atenţie de după
draperie. Ambii stăteau exact în faţa uşii şi-i puteam vedea doar din profil.
Fata era chiar o fetişcană şi purta o rochie fantastică din mătase de un
albastru-închis, cu brocart brodat, partea de jos fiind atât de amplă, încât cu
greu ar fi putut să treacă printr-o uşă normală. Avea un păr alb ca zăpada,
adunat precum un turn ciudat în creştetul capului, de unde se revărsa în
bucle înapoi peste umeri. Nu putea fi decât o perucă. Bărbatul avea şi el păr
alb, prins la ceafă într-o panglică. În ciuda culorii bătrâneşti a părului, ambii
păreau foarte tineri şi, în plus, foarte drăguţi – mai ales bărbatul. De fapt, era
mai degrabă un băiat, de optsprezece, poate nouăsprezece ani. Şi arăta atât
de bine, că-ţi tăia respiraţia. Un profil bărbătesc perfect, aş fi spus eu. Nu mă
săturam să-l privesc. Am ieşit mult mai mult din ascunzătoarea mea decât
voiam de fapt.
— I-am uitat din nou numele, spuse tânărul, continuând să râdă.
— Mincinosule!
— Contele n-are cum să împiedice comportamentul lui Rakoczy, spuse
tânărul, redevenit serios. Cu siguranţă că-l va pedepsi pentru asta. Nu trebuie
să-l placi pe conte, ci doar să-l respecţi.
Fata pufăi din nou dispreţuitor, iar eu am avut iarăşi sentimentul unei
familiarităţi ciudate.
— Nu trebuie nimic, spuse ea şi se întoarse brusc spre fereastră. Adică
înspre locul unde mă aflam eu.
Am vrut să mă ascund şi mai bine în spatele draperiei, dar m-am blocat
în mijlocul acţiunii.
Era imposibil!
Fata avea chipul meu. Priveam în propriii ochi speriaţi!
Fata păru la fel de nedumerită ca mine, dar ea îşi reveni mai repede din
şoc. Făcu o mişcare clară cu mâna: „Ascunde-te! Dispari!”
Respirând cu greu, mi-am retras din nou capul în spatele draperiei. Cine
era? Aşa o asemănare nu avea cum să existe! Trebuia să mă mai uit o dată.
— Ce-a fost asta? Am auzit eu vocea băiatului.
— Nimic! Spuse fata.
Să fi fost şi vocea mea?
— La fereastră.
— Nu e nimic aici!
— Poate că este cineva în spatele draperiei şi trage cu ure…
Fraza se încheie cu un zgomot surprinzător. Brusc, se instală liniştea.
Acum ce se mai întâmplase?
Fără să mă gândesc, am tras draperia la o parte. Fata care semăna cu
mine îşi lipise buzele de ale băiatului. La început, el primi asta pasiv, apoi o
prinse cu mâinile de talie şi o strânse lângă el. Fata închise ochii.
Am simţit deodată fluturi în stomac. Era ciudat să mă privesc pe mine
însămi sărutându-mă. Constatam că o făceam destul de bine. Mi-era clar că
fata îl săruta pe băiat doar ca să-i abată atenţia de la mine. Era drăguţ din
partea ei, dar de ce făcea asta? Şi cum puteam să mă strecor pe lângă ei fără
să fiu observată?
Fluturii din stomacul meu se transformară în păsări care dădeau din
aripi, iar imaginea celor doi sărutându-se deveni neclară. După care, iată-mă
deodată în sala clasei a şasea, cu nervii întinşi la maximum.
Linişte.
Crezusem că, din cauza apariţiei mele bruşte, majoritatea elevilor
aveau să înceapă să ţipe, motiv pentru care cineva – doamna Counter?
— Avea să leşine de spaimă.
Dar clasa era goală. Am răsuflat uşurată. Măcar de data asta avusesem
noroc. M-am prăbuşit pe un scaun şi mi-am pus capul pe un pupitru. Ceea ce
se întâmplase depăşea momentan capacitatea mea de înţelegere. Fata,
tânărul drăguţ, sărutul…
Fata aceea nu numai că arăta ca mine.
Fata aceea eram eu.
Nu putea fi o greşeală. Mă recunoscusem fără urmă de îndoială după
aluniţa sub formă de semilună de pe tâmplă, cea pe care mătuşa Glenda o
numea mereu „banană caraghioasă”.
Atâta asemănare era imposibilă.
Opalul şi Chihlimbarul, prima pereche, Agatul cântă în şi bemol, lupul
avatar, Duet – solutio!
— Cu Acvamarinul.
Urmează puternicii Smarald şi Citrin, gemenii Cornaline în Scorpion, şi
Jadul, numărul opt, digestio. În mi major: Turmalinul negru, Safirul în fa, cât
de luminos părea.
Şi aproape simultan, Diamantul, ca unsprezece şi şapte, l-a recunoscut
pe Leu.
Proiectio! Timpul curge, Rubinul constituie începutul, dar şi sfârşitul.
Din scrierile secrete ale Contelui de Saint-Germain.