Roşu de rubin

14

Paisprezece.
Ora s-a desfăşurat chinuitor de lent, prânzul a fost, ca de obicei,
dezgustător, iar când, după două ore de chimie, am putut, în sfârşit, să
plecăm acasă, practic eram gata să mă duc din nou la culcare.
Charlotte mă ignorase toată ziua. La un moment dat, în pauză,
încercasem să-i vorbesc, dar ea spusese:
— În caz că vrei să-ţi ceri scuze, uită!
— Pentru ce ar trebui să-mi cer scuze? Întrebasem eu iritată.
— Păi, dacă nici tu nu ştii de ce…
— Charlotte! Ce pot să fac dacă am moştenit eu, şi nu tu stupida asta
de genă?
Charlotte îmi aruncase o privire furioasă.
— Nu este o genă stupidă, ci un har. Ceva cu totul aparte. Iar pe cineva
ca tine ea este, pur şi simplu, irosită. Dar eşti mult prea copilăroasă ca să
înţelegi asta, fie şi parţial.
După care se întorsese şi mă lăsase pur şi simplu acolo.
— O să-şi revină ea, spuse Leslie acum, când ne luam lucrurile din
dulap. Trebuie doar să se obişnuiască mai întâi cu faptul că nu ea e cea
specială.
— Dar e atât de nedreaptă! M-am revoltat eu. La urma urmei, eu nu i-
am luat nimic.
— În principiu, cam da! Leslie îmi dădu peria ei de păr. Poftim!
— Ce să fac cu ea?
— Să-ţi perii părul, ce altceva?!
Mi-am trecut ascultătoare peria prin păr.
— De fapt, de ce fac asta? Am întrebat apoi.
— Am vrut doar să arăţi bine când te vei întâlni din nou cu Gideon. Din
fericire, nu ai nevoie de rimei, genele tale sunt de la natură atât de grozav de
lungi şi de negre…
La menţionarea numelui lui Gideon, m-am înroşit ca racul.
— Poate nici nu mă întâlnesc cu el azi. Practic, voi fi trimisă în 1956
doar ca să-mi fac temele într-o pivniţă.
— Dar poate că la un moment dat, înainte sau după, drumurile vi se vor
intersecta.
— Leslie, nu sunt genul lui!
— Nu asta a vrut să zică, ripostă Leslie.
— Ba da!
— Ei şi? Părerile se mai schimbă. În orice caz, el este genul tău.
Am deschis gura şi am închis-o imediat la loc. N-avea nici un rost să
neg. Era genul meu, oricât de mult mi-ar fi plăcut să mă prefac că nu era
deloc aşa.
— Orice fată l-ar găsi grozav, am spus eu. Cel puţin, în ce priveşte
aspectul exterior. Dar mă înnebuneşte de fiecare dată că-mi dă tot timpul
ordine şi este pur şi simplu… este pur şi simplu imprevizibil de…
—… grozav?
Leslie îmi zâmbi drăgăstos.
— Aşa eşti şi tu, sincer! Eşti cea mai grozavă fată pe care o cunosc.
Poate doar cu excepţia mea. Şi, ca să fim sincere, de dat ordine ştii şi tu să
dai. Hai acum! Vreau neapărat să văd limuzina care a venit să te ia.
James dădu ţeapăn din cap când am trecut pe lângă nişa lui.
— Aşteaptă! I-am spus eu lui Leslie. Trebuie să-l întreb ceva pe James.
Când m-am oprit, mina blazată a lui James dispăru, iar băiatul îmi
zâmbi bucuros.
— M-am mai gândit la ultima noastră discuţie, spuse el.
— Cea despre sărut?
— Nu! Cea despre variolă. Este posibil s-o fi avut totuşi. Apropo, părul
îţi străluceşte azi foarte frumos.
— Mulţumesc, James. Poţi să-mi faci o favoare?
— Sper că nu are nici o legătură cu sărutatul.
Mi-a venit să râd.
— N-ar fi nici asta o idee rea, am spus eu. Dar e vorba despre maniere.
— Maniere?
— Tu te plângi mereu că nu am deloc maniere. Şi ai perfectă dreptate.
De aceea, te-aş ruga să-mi arăţi cum trebuie să te porţi corect. În epoca ta.
Cum se vorbeşte, cum se face o plecăciune, cum se… Ah, ce ştiu eu?
— Ţine un evantai? Se dansează? Cum te comporţi când în încăpere se
află principele?
— Exact!
— Ei bine, asta-ţi pot arăta, spuse James.
— Eşti o comoară, am zis eu şi m-am întors să plec. Ah, şi, James? Ştii
să te şi duelezi cu spada?
— E de la sine înţeles, zise acesta. Nu vreau să mă laud, dar sunt
considerat unul dintre cei mai buni spadasini printre prietenii mei de la club.
Însuşi Galliano spune că aş fi un talent ieşit din comun.
— Super! Am exclamat eu. Eşti un adevărat prieten.
— Vrei să te înveţe stafia scrimă? Leslie urmărise discuţia noastră cu
interes. Sigur că nu putuse să audă decât replicile mele. Dar poate oare o
stafie să ţină-n mână o spadă?
— Vom vedea, am spus eu. La urma urmei, el de-acolo vine.
Gordon Gilderman ne ajunse din urmă lângă scări.
— Iar ai vorbit cu nişa, Gwendolyn. Am văzut clar.
— Da, aceea este nişa mea preferată, Gordon. Se simte jignită dacă nu
vorbesc cu ea.
— Ştii deja că eşti ciudată, nu?
— Da, dragă Gordon, ştiu. Dar măcar eu nu am vocea în schimbare.
— Asta o să treacă, spuse Gordon.
— Ce bine-ar fi dacă şi tu ai trece mai departe, cât mai repede, spuse
Leslie.
— Ah, sigur, iar vreţi să vorbiţi, spuse Gordon. Era întotdeauna foarte
lipicios. Înţeleg. Aţi mai stat azi vreo cinci ore nas în nas. Ne-ntâlnim mai
târziu la cinema?
— Nu, răspunse Leslie.
— Eu oricum nu pot, spuse Gordon, urmărindu-ne prin holul de la
intrare precum o umbră. Trebuie să scriu prezentarea aia idioată despre
inelele cu sigiliu. V-am spus deja că-l urăsc pe domnul Whitman?
— Da, dar numai de o sută de ori, i-o tăie Leslie.
Am văzut limuzina aşteptându-mă în faţa porţii şcolii încă înainte să
ieşim. Inima-mi începu să bată un pic mai repede. Încă mă simţeam
dezgustător de penibil după seara de ieri.
— Uau! Asta ce fel de căruţă mai e? Gordon fluieră încet printre dinţi.
Poate că totuşi sunt adevărate zvonurile cum că fiica Madonnei face şcoala
aici – incognito, desigur, şi sub un nume fals.
— Clar, spuse Leslie şi clipi des când am ieşit în lumina soarelui. Şi de
aceea este luată cu o limuzină. Ca să nu observe nimeni chestia cu venirea
aici incognito.
Limuzina era admirată de câţiva elevi. Chiar şi Cynthia şi prietena ei
Sarah stăteau pe trepte şi se zgâiau. E drept, nu la limuzină, ci o idee mai la
dreapta ei.
— Şi eu care credeam că tocilara aia nu are nici o treabă cu băieţii,
comentă Sarah. Oricum, nu cu astfel de exemplare superbe.
— Poate că e verişorul ei, spuse Cynthia. Sau fratele ei.
M-am agăţat de braţul lui Leslie. În curtea şcolii noastre stătea de-
adevăratelea Gideon, absolut relaxat, în jeanşi şi T-shirt. Şi vorbea cu
Charlotte.
Leslie îşi dădu seama imediat.
— Şi eu care credeam că are părul lung, spuse ea cu reproş.
— Aşa şi e, am replicat eu.
— Doar pe jumătate, mă corectă Leslie. Este o diferenţă. Foarte cool.
— E poponar, pariez pe cincizeci de lire că e poponar, spuse Gordon.
Îşi sprijini braţul pe umărul meu, ca să poată vedea mai bine printre
Cynthia şi mine.
— Oh, Doamne, o atinge! Exclamă Cynthia. O ia de mână! Zâmbetul lui
Charlotte se vedea bine până la noi. Nu zâmbea des (dacă făceam abstracţie
de zâmbetul acela discret de Mona Lisa), dar, când o făcea, era
fermecătoare. Avea chiar şi o gropiţă, care doar aşa era vizibilă. Trebuie s-o fi
văzut şi Gideon şi precis c-o găsise cu totul deosebită.
— Îi mângâie obrazul!
Oh, Doamne! Pe bune! Fiorul pe care-l simţeam nu mai putea fi ignorat.
— Şi-acum o sărută!
Ne-am ţinut toate respiraţia. Arăta, într-adevăr, ca şi când Gideon ar fi
vrut s-o sărute pe Charlotte.
— Dar numai pe obraz, spuse Cynthia uşurată. Deci este verişorul ei.
Gwenny, te rog, spune-mi că e verişorul ei.
— Nu, am răspuns eu. Nu sunt rude.
— Şi nu e nici poponar, lămuri Leslie lucrurile.
— Punem pariu? Uită-te la inelul lui cu sigiliu!
Charlotte îl privi radioasă încă o dată pe Gideon, apoi se îndepărtă plină
de viaţă. În mod evident, proasta ei dispoziţie dispăru ca prin minune.
Gideon se îndreptă către noi. Ştiam precis ce privelişte ofeream: patru
fete şi Gordon zgâindu-se şi chicotind pe treptele şcolii.
„Cunosc fete ca tine.”
Exact aşa cum se-aştepta. Grozav.
— Gwendolyn! Strigă Gideon. În sfârşit, iată-te!
Tot colectivul, adică Cynthia, Sarah şi Gordon, îşi ţinu respiraţia. Şi eu,
ca să fiu sinceră. Doar Leslie nu părea impresionată, îmi dădu un ghiont
scurt.
— Grăbeşte-te puţin. Te aşteaptă limuzina.
Când coboram treptele, am simţit privirile celorlalţi în ceafă. Probabil că
rămăseseră cu toţii cu gurile căscate. Gordon mai mult ca sigur.
— Bună, am spus eu când am ajuns lângă Gideon.
Mai mult de-atât n-am reuşit să articulez. În lumina soarelui, ochii lui
erau chiar mai verzi decât de obicei.
— Bună.
Mă studie, poate un pic prea amănunţit.
— Ai crescut peste noapte?
— Nu. Mi-am tras jacheta peste sâni. Mi-a intrat uniforma la apă.
Gideon surâse. Apoi se uită peste umărul meu.
— Acelea de acolo sunt prietenele tale? Cred că una dintre ele tocmai
leşină.
Oh, Dumnezeule!
— E Cynthia Dale, am spus eu fără să mă întorc. Suferă de nivel ridicat
de estrogen. Dacă te interesează, vă fac lipeala cu plăcere.
Zâmbetul lui Gideon se accentuă.
— Poate am să revin asupra acestei probleme. Acum, hai! Mai avem
multe de făcut azi.
Mă luă de braţ (de pe trepte se auzi un chiţăit sonor) şi mă conduse la
limuzină.
— Nu trebuie decât să-mi fac temele. În anul 1956.
— Planurile s-au modificat.
Gideon îmi deschise portiera. (Ţipăt sincron venind dinspre trepte.)
M-am prăbuşit în scaunul din spate. În faţa mea se afla un chip ce-mi
era deja cunoscut.
— Bună ziua, domnule George.
— Gwendolyn, fetiţa mea vitează, cum îţi merge azi?
Chipul domnului George radia, la întrecere cu chelia lui.
— Ăăă, bine, mulţumesc.
M-am înroşit, pentru că mă gândeam ce imagine jalnică trebuia să fi
oferit cu o seară în urmă. Măcar Gideon nu făcuse nici o aluzie caustică. Se
comporta de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
— Cum a fost chestia aia cu stră-străbunica mea? Am întrebat eu
repede. Nu prea am înţeles.
— Da, nici noi nu am înţeles prea bine, spuse Gideon oftând.
Limuzina se puse în mişcare. Am rezistat tentaţiei de a-mi privi prietenii
prin luneta maşinii.
— Margret Tilney, născută Grand, a fost bunica bunicii tale Arista şi
ultima călătoare în timp înaintea lui Lucy şi a ta. După cea de-a doua ei
călătorie în timp, din 1894, Gardienii au putut-o introduce fără probleme în
primul cronograf, cel original. Tot restul vieţii ei de după aceea – a murit în
1944 – a elipsat în mod regulat cu ajutorul cronografului, Analele descriind-o
drept o persoană prietenoasă şi cooperantă. Domnul George îşi şterse nervos
chelia cu mâna. În timpul bombardamentelor asupra Londrei din cel de-al
Doilea Război Mondial, s-a mutat la ţară, împreună cu o echipă de Gardieni şi cu cronograful. Acolo a şi murit, la vârsta de şaizeci şi şapte de ani, din cauza
unei pneumonii.
— Ce – ăăă – trist!
Nu înţelegeam exact la ce-mi foloseau toate aceste informaţii.
— După cum ştii, Gideon a vizitat deja în trecut şapte dintre cei
doisprezece din cerc şi a recoltat de la ei sânge pentru cel de-al doilea
cronograf. Şase dacă îi luăm pe gemeni împreună. Punând la socoteală şi
sângele tău şi al lui, mai lipsesc doar patru din cerc. Opalul, Jadul, Safirul şi
Hirmalinul Negru.
— Elaine Burghley, Margret Tilney, Lucy Montrose şi Paul de Villiers,
completă Gideon.
— Cei patru ar mai trebui vizitaţi în trecut pentru a li se recolta sânge.
Asta înţelesesem deja, doar nu eram proastă.
— Exact. Nu ne-am gândit că ar putea exista vreo complicaţie cu
Margret. Domnul George se lăsă pe spate în scaun. Cu ceilalţi da, însă cu
Margret Tilney nu exista nici un motiv pentru a lua în calcul greutăţi. Viaţa ei
este consemnată foarte exact de către Gardieni. Ştim unde a fost în fiecare zi
a existenţei sale. De aceea a şi fost uşor să aranjăm o întâlnire între ea şi
Gideon. Noaptea trecută, Gideon a călătorit în anul 1937, pentru a se întâlni
cu Margret Tilney în casa noastră din Temple.
— Chiar? Noaptea trecută? Şi când ai mai dormit, pentru numele lui
Dumnezeu?
— Ar fi trebuit să meargă repede, spuse Gideon, încrucişându-şi braţele
la piept. Alocasem doar o oră acţiunii.
Domnul George continuă:
— Dar, contrar aşteptărilor, Margret a refuzat să-i dea sânge, după ce
el i-a explicat situaţia.
Se uită la mine, aşteptând. Oh, acum eu ar fi trebuit să spun ceva?
— Poate că… ăăă… poate că pur şi simplu nu a înţeles, am bâiguit eu.
La urma urmei, era o poveste foarte încâlcită.
— M-a înţeles foarte bine. Gideon clătină din cap. Ştia deja că primul
cronograf fusese furat şi că eu urma să încerc să obţin de la ea sânge pentru
cel de-a doilea.
— Dar cum de putea bănui ce urma să se întâmple abia patru ani mai
târziu? Era clarvăzătoare?
Nici nu am apucat să-mi termin de rostit întrebarea, că am şi priceput.
Încet, încet, începeam să pătrund înţelesurile acestei poveşti încâlcite despre
călătorii în timp.
— Cineva a fost acolo înaintea ta şi i-a povestit, nu-i aşa? Am spus eu.
Gideon încuviinţă din cap.
— Şi a convins-o să nu permită sub nici o formă să i se ia sânge. Şi mai
bizar a fost faptul că a refuzat chiar şi să stea de vorbă cu mine. I-a chemat în
ajutor pe Gardieni şi le-a cerut să mă ţină departe de ea.
— Dar cine ar fi putut să fie? Am tăcut o clipă şi m-am gândit. Practic,
nu pot fi bănuiţi decât Lucy şi Paul. Ei pot călători în timp şi, totodată, vor să
împiedice închiderea cercului.
Domnul George şi Gideon schimbară o privire.
— La întoarcerea lui Gideon, ne-am aflat în faţa unei adevărate enigme,
spuse domnul George. Ne imaginam cam ce-ar fi putut să se întâmple, dar ne
lipseau dovezile. De aceea, în dimineaţa aceasta, Gideon a mai făcut o
călătorie în timp şi a vizitat-o din nou pe Margret Tilney.
— Ai avut o zi plină, nu? Am căutat urme de oboseală pe chipul lui
Gideon, dar nu am găsit niciuna. Dimpotrivă, arăta chiar foarte treaz. Braţul
cum îţi mai e?
— Bine. Ascultă ce spune domnul George! E important.
— De data asta, Gideon a căutat-o pe Margret imediat după primul ei
salt în timp, în 1894, spuse domnul George. Ar mai trebui să ştii că Factorul X
– sau gena călătoriei în timp, cum îi spunem noi – apare în sânge abia după
saltul de iniţiere. Căci, în mod evident, sângele recoltat de la călătorii în timp
înainte de primul salt nu este recunoscut de cronograf. Contele de Saint-
Germain a făcut câteva experimente în acest sens, care, în vremea lui,
aproape că au dus la distrugerea cronografului. Prin urmare, nu are nici un
sens să cauţi un călător în timp în copilăria sa pentru a-i recolta sânge. Deşi
asta ar uşura lucrurile. Înţelegi?
— Da.
Ei bine, ca să fiu sinceră, tot nu prea pricepeam.
— Aşadar, Gideon s-a întâlnit cu tânăra Margret azi-dimineaţă, la prima
ei elipsare oficială programată. După primul salt în timp, a fost adusă imediat
la Temple. Chiar în timpul introducerii ei în cronograf, a făcut un al doilea salt,
cel mai lung salt necontrolat înregistrat vreodată până atunci. A lipsit mai
bine de două ore.
— Domnule George, treceţi peste lucrurile nesemnificative, propuse
Gideon cu o urmă de nerăbdare în glas.
— Da, da. Unde rămăsesem? Aşadar, Gideon a vizitat-o pe Margret la
prima ei elipsare programată. Şi i-a spus din nou povestea cu cronograful
furat şi cu şansa de a repara totul cu ajutorul celui de-al doilea.
— Ha! Am strigat eu între timp. Deci de aici cunoştea mai vârstnica
Margret toată povestea. Gideon însuşi i-o spusese!
— Da, asta ar fi o posibilitate, admise domnul George. Dar nici de data
aceasta Margret nu auzea povestea pentru prima oară.
— Aşadar, a mai fost cineva acolo înaintea lui Gideon. Lucy şi Paul. Ei
au călătorit în trecut cu ajutorul cronografului pentru a-i povesti lui Margret
Tilney că este foarte posibil ca, mai devreme sau mai târziu, să apară cineva
care va dori să-i ia sânge.
Domnul George nu spuse nimic.
— Şi, de data asta, a permis să-i fie recoltat sânge?
— Nu, spuse domnul George. A refuzat din nou.
— E drept că, la şaisprezece ani, nu a fost la fel de încăpăţânată ca mai
târziu, spuse Gideon. De data asta mi-a dat voie să stau puţin de vorbă cu ea.
Şi în final mi-a spus că, dacă ar fi să facă asta, atunci numai cu tine ar discuta
despre sângele ei.
— Cu mine?
— Ţi-a rostit numele. Gwendolyn Shepherd.
— Dar… Mi-am muşcat buza de jos, în timp ce domnul George şi
Gideon mă priveau cu atenţie. Am crezut că Paul şi Lucy au dispărut înainte
de naşterea mea. Cum de-au putut să-mi ştie numele şi să-i povestească
despre asta acestei Margret?
— Da, aceasta este întrebarea, spuse domnul George. Vezi tu, Lucy şi
Paul au furat cronograful în luna mai a anului în care te-ai născut tu. Mai întâi,
s-au ascuns cu el în prezent. Câteva luni au reuşit foarte bine să rămână
ascunşi din calea detectivilor Gardienilor, folosindu-se de tot felul de trucuri,
precum piste false şi altele. Au schimbat des oraşele şi au călătorit cu
cronograful prin jumătate de Europă. După care însă, am restrâns tot mai
mult cercul reşedinţei lor, iar ei şi-au dat seama că singura modalitate în care
ar putea scăpa era fuga în trecut. Din păcate, nu s-au gândit nici o secundă
să renunţe. Şi-au apărat idealurile lor false fără să accepte vreun compromis.
Suspină. Erau aşa de tineri şi de plini de pasiune…
Privirea-i deveni un pic visătoare.
Gideon îşi drese vocea, iar domnul George încetă să mai privească în
gol. Continuă:
— Până acum, am crezut că au făcut acest pas în septembrie, aici la
Londra, cu câteva săptămâni înainte de naşterea ta.
— Atunci, ar fi fost imposibil să-mi ştie numele!
— Corect, admise domnul George. De aceea, după dimineaţa de azi,
luăm în considerare posibilitatea ca ei să fi plecat în trecut, cu tot cu
cronograf, după naşterea ta.
— Indiferent care o fi fost motivul, adăugă Gideon.
— Deşi ar mai fi încă de lămurit de unde cunoşteau Lucy şi Paul numele
şi menirea ta. Dintr-un motiv sau altul, Margret Tilney refuză orice fel de
colaborare.
Am rămas din nou gânditoare.
— Şi cum ajungem acum la sângele ei?
Oh, Doamne! Nu eu am fost cea care tocmai a rostit asta, nu-i aşa?
— Doar n-o să folosiţi forţa, nu?
În imaginaţia mea, îl şi vedeam pe Gideon cu o sticluţă de eter, cu
cătuşe şi mânuind o seringă uriaşă, ceea ce-mi tulbură sensibil imaginea
despre el.
Domnul George clătină din cap.
— Una dintre cele douăsprezece reguli de aur ale Gardienilor spune că
forţa se poate folosi numai atunci când toate celelalte variante – negocierea
şi înţelegerea – au eşuat. Aşadar, să încercăm mai întâi ceea ce a propus
Margret: să te trimitem pe tine la ea.
— Ca să o conving?
— Ca să ne lămurim asupra motivelor şi asupra informatorilor ei. Cu
tine va vorbi, a afirmat-o chiar ea. Vrem să ştim ce are să-ţi spună.
Gideon oftă.
— Nu există o altă soluţie, iar eu am vorbit toată dimineaţa cu pereţii.
— Cam aşa stau lucrurile, Gwendolyn. De aceea, Madame Rossini
tocmai îţi coase o rochiţă drăguţă de vară pentru anul 1912, spuse domnul
George. Îţi vei cunoaşte stră-străbunica.
— De ce tocmai anul 1912?
— Am ales anul absolut la întâmplare. Totuşi, Gideon e de părere că aţi
putea pica într-o capcană.
— Într-o capcană?
Gideon nu spuse nimic, ci doar mă privi. Şi chiar părea îngrijorat.
— După legile logicii, am putea exclude această posibilitate, continuă
domnul George.
— De ce ar vrea cineva să ne întindă o capcană?
Gideon se aplecă înspre mine.
— Gândeşte-te! Lucy şi Paul posedă cronograful în care sunt deja
introduşi zece dintre cei doisprezece călători în timp. Pentru a închide cercul
şi a putea folosi secretul în propriul interes, mai au nevoie de sânge doar de
la noi doi.
— Dar… Lucy şi Paul parcă tocmai asta voiau, să împiedice închiderea
cercului şi aflarea secretului, am spus eu.
Domnul George şi Gideon schimbară din nou o privire.
— Asta crede mama ta, spuse domnul George.
Asta crezusem şi eu până în acel moment.
— Şi voi nu credeţi asta?
— Hai să privim lucurile altfel! Ce se întâmplă dacă Lucy şi Paul vor să
aibă secretul numai pentru ei? Întrebă Gideon. Dacă ăsta e motivul pentru
care au furat cronograful? Atunci, singurul lucru care le-ar mai lipsi pentru a i-
o lua înainte contelui de Saint-Germain ar fi sângele nostru.
Am întors pentru o vreme pe toate părţile aceste cuvinte. Apoi am
spus:
— Şi, pentru că nu ne pot întâlni decât în trecut, trebuie să ne prindă
undeva, ca să ajungă la sângele nostru?
— Ar putea crede că doar prin violenţă ar putea obţine sângele nostru,
spuse Gideon. La fel cum noi, la rândul nostru, credem că ei nu ne vor da
sângele lor de bunăvoie.
— Îi cunosc pe Lucy şi pe Paul. Pur şi simplu, nu este stilul lor ăsta,
spuse domnul George. Au crescut cu cele douăsprezece reguli de aur ale
Gardienilor, şi cu siguranţă nu şi-ar asasina propriile rude. Cred şi ei în
negociere şi în înţelegere.
— Îi ştiaţi pe Lucy şi pe Paul, domnule George, spuse Gideon. Dar puteţi
şti cu adevărat cum s-au schimbat ei între timp?
Mă uitam când la unul, când la celălalt.
— Eu aş considera, în orice caz, interesant de aflat ce anume doreşte
stră-străbunica mea de la mine, am spus eu. Şi cum poate fi vorba despre o
capcană când noi suntem cei care stabilesc momentul vizitei?
— Aşa văd şi eu lucrurile, spuse domnul George.
Gideon suspină resemnat.
— E clar că nu se mai poate face nimic.
Madame Rossini îmi trase pe cap o rochie albă, lungă până la glezne,
cu un imprimeu fin în carouri şi cu un guler marinăresc, în talie avea un
cordon din satin albastru precum cerul, din acelaşi material ca panglica ce
decora gulerul în locul în care trecea printr-o gaică.
Când m-am privit în oglindă, am fost un pic dezamăgită. Păream foarte
cuminte. Arătam un pic precum băieţii de altar din St. Luke, unde mergeam
uneori duminica la slujbă.
— Moda anului 1912 nu se poate compara, desigur, cu extravaganţa
stilului rococo, spuse Madame Rossini, întinzându-mi o pereche de ghetuţe
din piele cu butoni. Farmecul femeii a fost mai degrabă ascuns decât
accentuat, aş spune eu.
— Şi eu aş spune acelaşi lucru.
— Şi-acum, pieptănătura.
Madame Rossini mă împinse delicat pe un scaun şi făcu o cărare foarte
lungă în părul meu. Apoi, prinse tot părul la ceafă, de-o parte şi de cealaltă a
capului.
— Nu e un pic cam – ăăă – umflat peste urechi?
— Aşa se poartă, replică Madame Rossini.
— Dar nu cred că-mi stă bine, dumneavoastră ce ziceţi?
— Ţie-ţi stă bine orice, micuţa mea cu gâtişor de lebădă. În afară de
asta, aici nu e vorba despre un concurs de frumuseţe. Este vorba de…
—… autenticitate. Ştiu.
Madame Rossini râse.
— Atunci, e bine.
De data asta, doctorul White fu cel care veni să mă ia şi să mă conducă
la ascunzătoarea din pivniţă a cronografului. Se uită la mine deosebit de
prost-dispus, ca de obicei; în schimb, Robert, băieţelul-fantomă, îmi zâmbi cu
multă prietenie.
I-am răspuns la fel. Era, într-adevăr, foarte dulce, cu buclele lui blonde
şi cu gropiţele din obraji.
— Bună!
— Bună, Gwendolyn, spuse Robert.
— Nu văd motivul pentru o astfel de bucurie exuberantă a revederii,
comentă doctorul White, fluturând legătura neagră pentru ochi.
— Oh, nu, de ce folosiţi iar asta?
— Nu avem nici un motiv să avem încredere în tine, spuse el.
— Ah! Daţi-o încoace, domn grobian ce sunteţi!
Madame Rossini îi smulse eşarfa neagră din mână.
— De data asta, nu-mi mai strică mie nimeni coafura.
Păcat! Madame Rossini mi-a legat personal ochii, cu mare grijă, reuşind
să nu deranjeze nici un firicel de păr.
— Mult noroc, micuţo, spuse ea când doctorul White mă conduse afară
din încăpere.
Am făcut cu mâna la întâmplare. Aveam din nou sentimentul acela
ciudat că puteam să cad în gol. Totuşi, traseul începea să-mi devină familiar.
De data aceasta, Robert era cel care mă avertiza dinainte:
— Încă două trepte şi o iei la stânga, prin uşa secretă. Atenţie la prag!
Încă zece paşi şi începe treapta cea mare.
— Ăsta da, ajutor! Mulţumesc mult.
— Fără ironie, da? Mi-o trânti doctorul White.
— Tu de ce mă poţi auzi, şi el nu? Întrebă Robert îngrijorat.
— Nici eu nu ştiu asta, din păcate, i-am răspuns eu, fiind brusc
copleşită de milă. Vrei să-i spui ceva?
Robert tăcu.
Doctorul White spuse:
— Glenda Montrose avea dreptate. Chiar vorbeşti de una singură.
Pipăiam cu mâna de-a lungul peretelui.
— Ah, ştiu nişa asta. Acum urmează încă o treaptă, iat-o, iar după
douăzeci şi patru de paşi o luăm la dreapta.
— Ai numărat paşii!
— Doar din plictiseală. De ce sunteţi atât de neîncrezător, doctore
White?
— Oh, dar nu sunt deloc aşa. Am încredere totală în tine. În acest
moment. Căci exact în acest moment eşti cât de cât ascultătoare, cel mult
incitată de ideile ciudate ale mamei tale. Dar nu ştie nimeni cum te poţi
transforma. Şi de aceea nu aş fi foarte încântat să ştii locul unde este ascuns
cronograful.
— Chiar aşa de mare nu poate fi pivniţa asta, am spus eu.
— Habar n-ai, replică doctorul White. Au fost oameni care s-au şi
pierdut prin ea.
— Chiar?
— Da.
Am simţit în vocea lui o urmă de zâmbet şi mi-am dat seama că doar
glumea.
— Alţii au rătăcit zile în şir până să ajungă la o altă intrare.
— Aş dori tare mult să-i spun că-mi pare rău, zise Robert.
E clar că se gândise mult la asta.
Oh, bietul băiat. Tare aş fi vrut să mă pot opri şi să-l iau în braţe.
— Dar n-a fost vina ta.
— Eşti sigură?
Doctorul White continua să vorbească despre oamenii care se
pierduseră prin pivniţă.
Robert îşi trase nasul.
— În dimineaţa cu pricina ne-am certat. I-am spus că-l urăsc şi că mi-aş
fi dorit să fi avut un alt tată.
— Nu cred că a luat-o în serios. Sigur nu.
— Ba da. Şi acum crede că nu-l iubesc, şi nu mai am cum să i-o spun.
Vocea subţirică şi tremurândă aproape că-mi sfâşia inima.
— De aceea eşti încă aici?
— Nu vreau să-l las singur. Nu mă poate vedea sau auzi, dar poate
simte că sunt aici.
— Of, scumpule.
De data asta, n-am mai putut suporta şi m-am oprit.
— Sunt absolut sigură că ştie că-l iubeşti. Orice tată ştie că, uneori,
copiii spun lucruri pe care nu le cred.
— Desigur, admise doctorul White.
Vocea lui sună deodată înecată de emoţie.
— Când le interzici copiilor să se uite la televizor timp de două zile doar
pentru că şi-au lăsat bicicleta în ploaie, nici nu trebuie să te miri că îţi spun
lucruri pe care nu le cred.
Mă împinse mai departe.
— Mă bucur că spuneţi asta, doctore White.
— Şi eu, zise Robert.
Restul drumului, amândoi am fost în cea mai bună stare de spirit. O uşă
grea fu descuiată şi apoi se trânti în urma noastră.
Primul lucru pe care l-am văzut după ce mi-a fost scoasă legătura de la
ochi a fost Gideon cu joben pe cap. Am izbucnit imediat într-un râs zgomotos.
Ha! De data asta era rândul lui să arate ca un fraier cu pălărie!
— Azi este extrem de binedispusă, spuse doctorul White. Mulţumită
conversaţiei interminabile cu ea însăşi.
Dar vocea lui nu mai suna la fel de acidă ca de obicei.
Domnul de Villiers începu şi el să râdă.
— Şi mie mi se pare caraghios, zise el. Arată ca un director de circ.
— Mă bucur că vă amuzaţi, interveni Gideon.
În afară de joben, arăta bine. Pantaloni negri lungi, redingotă neagră,
cămaşă albă – arăta oarecum de parcă s-ar fi dus la o nuntă. Mă studie din
cap până-n picioare, iar eu îmi ţineam respiraţia, aşteptând revanşa. Mie mi-
ar fi venit pe loc cel puţin zece remarci jignitoare la adresa ţinutei mele.
Dar el nu spuse nimic, ci numai rânji.
Domnul George era ocupat cu cronograful.
— Gwendolyn a primit toate instrucţiunile?
— Cred că da, spuse domnul de Villiers.
Vorbise cu mine o jumătate de oră despre „Operaţiunea Jadul”, în timp
ce Madame Rossini pregătise costumaţia. Operaţiunea Jadul! Mă simţeam
precum agentul secret Emma Peel. Mie şi lui Leslie ne plăcea la nebunie
filmul cu Uma Thurman. Răzbunătorii.
Încă nu puteam înţelege teoria încăpăţânată a lui Gideon cum că
riscam să cădem într-o capcană. Margret Tilney îşi exprimase foarte clar
dorinţa de a avea o întrevedere cu mine, dar nu stabilise nici un moment
exact pentru aceasta. Chiar şi dacă intenţiona să-mi întindă o capcană, nu
avea de unde să ştie în ce zi şi la ce oră din viaţa ei aveam să apar.
Şi-apoi era foarte puţin probabil ca Lucy şi Paul să reuşească să se
coordoneze cu noi exact în perioada selectată. Luna iunie a anului 1912
fusese aleasă la întâmplare. Margret Tilney avea pe atunci treizeci şi cinci de
ani şi trăia cu soţul ei şi cu cei trei copii ai lor într-o casă din Belgravia. Şi
exact acolo aveam şi noi s-o vizităm.
M-am uitat în sus şi am observat că Gideon mă privea. Mai exact, îmi privea decolteul. Asta chiar că era prea de tot!
— Hei, te holbezi cumva la sânii mei? Am spus eu revoltată printre
dinţi.
El rânji.
— Nu direct, şopti el înapoi.
Brusc, mi-am dat seama despre ce vorbea. În hainele rococo fusese
mult mai uşor să ascund lucruri printre dantele, mi-am dat eu seama.
Din păcate însă, devenise şi domnul George atent la noi.
Se aplecă înainte.
— Acesta este cumva un telefon mobil? Întrebă el. Nu ai voie să iei cu
tine în trecut obiecte din prezent!
— Dar de ce? Se poate dovedi util! (Iar fotografia cu Rakoczy şi Lordul
Brompton era chiar grozavă!) Dacă Gideon ar fi avut asupra lui un pistol ca
lumea data trecută, totul ar fi fost mult mai simplu.
Gideon îşi dădu ochii peste cap.
— Imaginează-ţi că ţi-ai pierde mobilul în trecut, spuse domnul de
Villiers. Probabil că persoana care l-ar găsi nu ar putea să facă mare lucru cu
el. Sau poate că da. Şi-atunci, mobilul tău ar schimba viitorul. Sau un pistol!
Nici nu mă pot gândi ce s-ar întâmpla dacă omenirii i-ar veni mai devreme
decât s-a întâmplat ideea de a folosi arme ingenioase.
— În plus, aceste obiecte ar fi dovada existenţei voastre şi a noastre,
spuse doctorul White. Dintr-o simplă neglijenţă, totul s-ar putea schimba, iar
continuumul ar fi în pericol.
Îmi muşcam buza inferioară, gândindu-mă în ce fel ar fi putut schimba
viitorul omenirii un spray paralizant pe care l-aş pierde, de exemplu, în
secolul al XVIII-lea. Poate doar în bine, dacă l-ar găsi persoana care trebuie…
Domnul George întinse mâna.
— Am eu grijă de el.
Oftând, am băgat mâna în decolteu şi i-am dat mobilul.
— Dar după aceea îl vreau imediat înapoi!
— Suntem gata odată? Întrebă doctorul White. Cronograful este
pregătit de pornire.
Eram gata. Aveam ceva fluturi în stomac, dar a trebuit să recunosc că
tot ce se petrecea în acel moment era mai bine decât să stau într-o pivniţă,
pierdută în trecut, şi să-mi fac temele.
Gideon mă mai studie o dată. Poate că se gândea ce altceva aş mai fi
putut ascunde. L-am privit inocentă – sprayul paralizant aveam să încerc să-l
iau abia la următoarea călătorie. Păcat!
— Gata, Gwendolyn? Întrebă el în cele din urmă.
I-am zâmbit.
— Gata oricând eşti şi tu.
Că vremile ieşitu-şi-au din matcă -
O, soartă blestemată, nenoroc Să fiu născut ca să le-adun la loc.
Hamlet, William Shakespeare (1564-l616)