Roşu de rubin

15

Cincisprezece.
O birjă a Gardienilor ne duse de la Temple la Belgravia, mergând numai
de-a lungul Tamisei, iar de data aceasta am putut recunoaşte o mare parte din Londra pe care o ştiam. Soarele lumina Big Benul şi Abaţia Westminster
şi, spre marea mea bucurie, bulevardele largi erau înţesate de oameni cu
pălării, umbrele de soare şi rochii deschise la culoare întocmai ca a mea,
parcurile străluceau de-atâta verde crud, iar străzile erau frumos asfaltate şi
fără nici o urmă de noroi.
— Parcă-am fi în culisele unui musical! Am exclamat eu. Aş vrea şi eu o
astfel de umbrelă de soare.
— Am nimerit într-o zi frumoasă, spuse Gideon. Şi-ntr-un an bun.
Îşi lăsase jobenul în pivniţă, şi, pentru că şi eu aş fi făcut la fel să fi fost
în locul lui, nu am adus vorba despre asta.
— De ce nu ne întâlnim cu Margret la Temple, când vine să elipseze?
— Asta am încercat eu de două ori deja. Nu mi-a fost uşor să-i conving
pe Gardieni de bunele mele intenţii, în ciuda parolei, a inelului cu sigiliu şi aşa
mai departe. Este totdeauna greu să anticipezi reacţiile Gardienilor din trecut.
În îndoiala lor, ar alege mai degrabă să-i fie alături călătorului în timp
cunoscut şi protejat de ei decât nou-sositului din viitor pe care-l cunosc puţin
sau deloc. Aşa cum au şi făcut azi-noapte şi azi-dimineaţă. Vizitând-o acasă,
poate vom avea mai mult succes. În orice caz, surpriza va fi mai mare.
— Dar nu e cumva posibil să fie supravegheată zi şi noapte de cineva,
care nu îşi doreşte decât ca noi să apărem? La urma urmei, ea se aşteaptă la
asta. Şi încă de mulţi ani, nu-i aşa?
— În Analele Gardienilor nu apare nici o însemnare referitoare la pază
suplimentară pentru o persoană anume. Se spune că orice Gardian novice
trebuie să ţină cu discreţie sub observaţie casa oricărui călător în timp.
— Omul negru, am strigat eu. Şi noi avem unul din ăsta.
— Evident că nu e chiar greu de trecut cu vederea, râse Gideon.
— Nu, chiar deloc. Sora mea cea mică crede că e un vrăjitor. În acel
moment, mi-am dat seama de ceva. Tu ai fraţi?
— Un frate mai mic, răspunse Gideon. Mă rog, chiar aşa de mic nu mai
e nici el. Are şaptesprezece ani.
— Şi tu câţi ai?
— Nouăsprezece, spuse Gideon. Mă rog, aproape.
— Dacă nu mai mergi la şcoală, atunci ce faci? În afară de călătoriile în
timp, desigur.
Şi cântatul la vioară. Şi ce altceva de genul ăsta o mai fi făcând.
— Oficial, sunt înscris la Universitatea din Londra, spuse el. Dar cred că
semestrul ăsta nu o să prea dau pe acolo.
— La ce secţie?
— Eşti foarte curioasă, nu-i aşa?
— Fac şi eu conversaţie, am răspuns. Replica asta o învăţasem de la
James. Deci, ce studiezi?
— Medicina.
Păru un pic jenat. Mi-am înăbuşit un „Oh!” de uimire şi am privit din
nou pe fereastră. Medicină. Interesant. Interesant.
— Cel de azi, de la şcoală, era prietenul tău?
— Ce? Cine?
M-am uitat la el stupefiată.
— Tipul din spatele tău, care-şi ţinea mâna pe umărul tău.
Vorbea absolut indiferent, aproape dezinteresat.
— Vrei să spui Gordon Gelderman? Oh, Doamne fereşte!
— Dacă nu e prietenul tău, atunci de ce are voie să te atingă?
— Dar nu are voie. Nici nu am observat că a făcut-o, ca să fiu sinceră.
Şi asta fiindcă eram prea preocupată să mă uit la Gideon cum schimba
tandreţuri cu Charlotte. Amintindu-mi de acele momente, tot sângele-mi veni
în obraji. O sărutase. Mă rog, aproape.
— De ce te-ai înroşit? Din cauza lui Gordon Gallahan?
— Gelderman, l-am corectat eu.
— Mă rog. Arăta ca un idiot.
Mi-a venit să râd.
— Mai şi vorbeşte ca unul, am spus eu. Şi sărută oribil.
— Detalii din astea chiar nu-mi doream să aflu.
Gideon se aplecă înspre pantofi şi-şi reînnodă şireturile. Revenind în
poziţia anterioară, îşi încrucişă braţele la piept şi privi pe fereastră.
— Ia te uită, am ajuns deja pe Belgrave Road! Eşti emoţionată că-ţi
întâlneşti stră-străbunica?
— Da, chiar foarte.
Am uitat imediat despre ce vorbiserăm. Cât de ciudat era totul! Stră-
străbunica mea, pe care tocmai urma să o vizitez, era puţin mai tânără decât
propria mea mamă.
În mod evident, se măritase din interes, căci casa din Eaton Place în
faţa căreia opri birja era un adevărat conac domnesc. Iar valetul care ne
deschise uşa avea şi el ceva nobil. Era mult mai nobil decât domnul
Bernhard. Purta până şi mănuşi albe!
Ne studie foarte suspicios când Gideon îi înmână o carte de vizită şi-i
spuse că făceam o vizită-surpriză la ceai şi că era convins că draga lui veche
prietenă, Lady Tilney, avea să se bucure nespus când va auzi că Gwendolyn
Shepherd venise s-o viziteze.
— Cred că nu te consideră destul de rafinat, am spus eu când valetul
plecă, ţinând cartea de vizită în mână. Aşa, fără pălărie şi fără favoriţi.
— Şi fără mustaţă, completă Gideon. Lordul Tilney are o mustaţă care
se întinde de la o ureche la cealaltă. Vezi? Acolo, în faţă, e agăţat pe perete
un portret de-al lui.
— Doamne, Dumnezeule! Am exclamat eu.
Stră-străbunica mea a avut gusturi de-a dreptul bizare la bărbaţi. Aceea
era o mustaţă pe care noaptea trebuia s-o pui pe bigudiuri.
— Şi dacă ne transmite că refuză să ne primească? Am întrebat eu.
Poate că n-are nici un chef să te întâlnească din nou.
— E bine şi-aşa. Pentru ea, ultima întâlnire a fost acum optsprezece ani.
— Atât de demult?
O femeie apăru pe trepte, subţire şi înaltă, cu părul roşu prins într-o
coafură asemănătoare cu a mea. Semăna cu Lady Arista, doar că mai tânără cu treizeci de ani. Am privit uimită cum până şi ţinuta-i rigidă semăna cu a
bunicii mele până în cel mai mic detaliu.
Când se opri în faţa mea, niciuna nu am scos vreo vorbă, aşa de
preocupate eram să ne studiem reciproc. Recunoşteam şi ceva din mama la
stră-străbunica. Nu ştiu dacă Lady Tilney vedea ceva – sau pe cineva – când
se uita la mine, dar dădu din cap şi zâmbi, ca şi cum imaginea mea ar fi
mulţumit-o.
Gideon aşteptă o vreme, apoi spuse:
— Lady Tilney, am venit cu aceeaşi problemă ca acum optsprezece ani.
Avem nevoie de puţin sânge de la dumneavoastră.
— Iar eu spun acelaşi lucru ca acum optsprezece ani. Sânge de la mine
n-ai să obţii. Se întoarse către el. Dar vă pot oferi nişte ceai. Deşi e cam
devreme pentru asta. Dar putem pălăvrăgi mai relaxaţi la o ceaşcă de ceai.
— Atunci, ne-ar face plăcere să bem o ceaşcă de ceai, spuse Gideon
şarmant.
Am urmat-o pe stră-străbunica în sus pe scări, într-o cameră cu vedere
la stradă. Lângă fereastră, era aşezată o măsuţă rotundă, pentru două
persoane, cu farfurii, ceşti, tacâmuri, pâine, unt, marmeladă, iar în mijloc, un
platou cu sendvişuri fine cu castravete şi tradiţionalele scones.
— Aproape că îmi vine să cred că ne aşteptaţi, am spus eu, în timp ce
Gideon scruta camera pe îndelete.
Lady Tilney zâmbi din nou.
— Nu-i aşa? Chiar ai putea crede asta. În realitate însă, aştept alţi
oaspeţi. Luaţi loc.
— Nu, mulţumim. Aşa stând lucrurile, preferăm să rămânem în picioare,
spuse Gideon, brusc încordat. Nu vrem să vă mai deranjăm. Am dori numai
câteva răspunsuri.
— Şi care ar fi întrebările?
— De unde-mi ştiţi numele? Am întrebat eu. Cine v-a povestit despre
mine?
— M-a vizitat cineva din viitor. Zâmbetul i se accentuă. Mi se întâmplă
adesea.
— Lady Tilney, am încercat încă de data trecută să vă explic faptul că
vizita lor v-a alimentat cu informaţii absolut eronate, spuse Gideon. Faceţi o
mare greşeală având încredere în cine nu trebuie.
— Asta îi spun şi eu mereu, se auzi o voce bărbătească.
În uşă apăru un tânăr, care se apropie în cel mai natural mod posibil.
— Margret, ţi-am zis mereu că faci o mare greşeală având încredere în
cine nu trebuie. Oh, arată delicios. Sunt pentru noi?
Gideon trase adânc aer în piept, după care mă prinse strâns de
încheietura mâinii.
— Nici un pas în plus! Pufăi el.
Celălalt bărbat ridică o sprânceană.
— Doar îmi iau un sendviş, dacă n-ai nimic împotrivă.
— Serveşte-te liniştit!
Când stră-străbunica mea părăsi încăperea, valetul se instală în prag. În
ciuda mănuşilor albe, arăta acum precum portarul unui club de fiţe.
Gideon înjură încet.
— Nu te teme de Millhouse, spuse tânărul. Deşi se spune că i-ar fi rupt
cândva gâtul unui bărbat. Din neatenţie, nu-i aşa, Millhouse?
Mă holbam la el, căci nu mă puteam abţine. Avea aceiaşi ochi ca ai lui
Falk de Villiers, galbeni precum chihlimbarul. Ca un lup.
— Gwendolyn Shepherd!
Când îmi zâmbea, asemănarea cu Falk de Villiers era şi mai mare. Doar
că era cu cel puţin douăzeci de ani mai tânăr, iar părul tuns scurt era negru
ca smoala. Privirea lui îmi inspira teamă. Era prietenos, dar mai era ceva în
acea privire, ceva ce nu puteam defini cu exactitate. Poate furie? Sau durere?
— Îmi face plăcere să te cunosc.
Vocea îi deveni pentru scurt timp răguşită. Îmi întinse mâna, dar
Gideon mă prinse cu ambele braţe şi mă trase lângă el.
— Să n-o atingi!
Din nou sprânceana ridicată.
— De ce te temi, puştiule?
— Ştiu exact ce vrei de la ea!
Simţeam inima lui Gideon bătându-i în pieptul lipit de spatele meu.
— Sânge?
Bărbatul îşi luă unul dintre sendvişurile extrem de apetisante şi-l vârî în
gură. Apoi ne întinse ambele palme deschise şi spuse:
— Nici o seringă, nici un bisturiu, vezi? Şi-acum, dă-i drumul fetei. Ai s-o
striveşti.
Din nou, privirea aceea ciudată, îndreptată către mine.
— Numele meu este Paul. Paul de Villiers.
— Mi-am dat seama, am replicat eu. Sunteţi cel care-a convins-o pe
verişoara mea, Lucy, să fure cronograful. De ce-aţi făcut asta?
Gura lui Paul de Villiers se strâmbă.
— Mi se pare ciudat să mi te adresezi cu „dumneavoastră”.
— Iar mie mi se pare ciudat că mă cunoaşteţi.
— Încetează să mai discuţi cu el, spuse Gideon.
Strânsoarea lui mai slăbise puţin. Mă ţinea lipită de el doar cu un braţ,
cu celălalt deschizând o uşă laterală din spatele lui pentru a arunca o privire
în camera alăturată. Acolo se instalase un alt bărbat cu mănuşi albe.
— Acesta este Frank, spuse Paul. Şi, pentru că nu este la fel de mare şi
de puternic precum Millhouse, are asupra lui un pistol, vezi?
— Da, fornăi Gideon şi trânti uşa la loc.
Avusese dreptate. Căzusem într-o capcană. Dar cum de fusese posibil
aşa ceva? Era greu de crezut că Margret Tilney avusese pregătite în fiecare zi
a vieţii ei o masă pentru noi şi un bărbat înarmat care să ne pândească în
camera alăturată.
— De unde aţi ştiut că vom fi aici azi? L-am întrebat pe Paul.
— Păi, dacă aş spune acum că n-am ştiut deloc, ci că am trecut pe aici
pur şi simplu întâmplător, sigur nu m-ai crede, nu-i aşa?
Se întinse după o chiflă şi se lăsă într-un scaun.
— Ce mai fac dragii tăi părinţi?
— Ţine-ţi gura! Şuieră Gideon.
— Dar mi-ar face plăcere să aflu ce-i mai fac părinţii!
— Bine, am spus eu. Mama, în orice caz. Tata a murit.
Paul păru îngrozit.
— A murit? Dar Nicolas este un tip falnic ca bradul, sănătos şi puternic!
— A avut leucemie, am spus eu. A murit când eu aveam şapte ani.
— Oh, Doamne! Îmi pare nespus de rău. Paul mă privi serios şi trist. Îmi
imaginez că a fost îngrozitor pentru tine să creşti fără tată.
— Încetează să mai vorbeşti cu el, îmi ceru Gideon din nou. Încearcă
doar să ne reţină, până ce vin întăriri.
— Încă mai crezi că vreau să vă iau sânge?
Ochii lui galbeni aveau o strălucire ameninţătoare.
— Desigur, răspunse Gideon.
— Şi crezi că eu, Millhouse şi Frank, plus pistolul, nu am reuşi să te dăm
gata şi singuri? Întrebă Paul cinic.
— Categoric, spuse din nou Gideon.
— Oh, sunt sigur că iubitul meu frate şi ceilalţi Gardieni au avut grjijă să
devii o adevărată maşinărie de luptă, replică Paul. La urma urmei, tu eşti cel
care trebuie să scoată carul din mocirlă. Sau, şi mai rău, cronograful. Oameni
ca noi au învăţat, din pură tradiţie, doar un pic de scrimă şi obligatoria vioară.
Dar pariez că tu ştii şi arte marţiale şi alte chestii de genul ăsta. Doar e
obligatoriu să cunoşti toate astea când călătoreşti în trecut şi vrei să-i faci pe
oameni să sângereze.
— Până acum, aceşti oameni mi-au dat sânge de bunăvoie.
— Dar numai pentru că ei nu ştiu care vor fi consecinţele!
— Nu! Ci pentru că ei nu au vrut să distrugă ceea ce au cercetat, păzit
şi prelucrat Gardienii atâtea secole la rând!
— Bla bla bla! Exact cu aceste discursuri am fost şi noi alimentaţi toată
viaţa noastră. Însă noi ştim adevărul despre intenţiile contelui de Saint-
Germain.
— Şi care ar fi adevărul? Am izbucnit eu.
De pe trepte se auziră paşi.
— Vin întăririle, spuse Paul fără să se întoarcă.
— Adevărul este că minte de cum deschide gura, replică Gideon.
Valetul se dădu deoparte pentru a lăsa să intre în cameră o fată roşcată
minionă, doar un pic prea în vârstă pentru a fi fiica lui Lady Tilney.
— Nu pot să cred! Exclamă fata.
Mă privi ca şi când n-ar fi văzut ceva mai straniu ca mine.
— Ba să crezi, Prinţeso! Zise Paul.
O spusese tandru şi un pic îngrijorat.
Fata rămase în prag, de parcă prinsese rădăcini.
— Tu eşti Lucy, am murmurat eu.
Asemănarea cu restul familiei nu putea fi trecută cu vederea.
— Gwendolyn! Spuse Lucy.
De fapt, şopti.
— Da, aceasta este Gwendolyn, întări Paul. Iar tipul care o ţine strâns,
ca şi când ar fi ursuleţul lui preferat, este nepotul meu de verişor – sau cum
s-o numi gradul ăsta de rudenie. Din păcate, el nu vrea altceva decât să
plece.
— Vă rog, nu! Izbucni Lucy. Trebuie să vă vorbim.
— Cu plăcere, dar altă dată, răspunse Gideon scurt. Poate când vor fi
mai puţini străini de faţă.
— Este important! Insistă Lucy.
Gideon râse.
— Da, cu siguranţă.
— Tu poţi să pleci liniştit, puştiule, spuse Paul. Millhouse o să te
conducă la uşă. Dar Gwendolyn mai rămâne puţin. Am sentimentul că se
poate comunica mai bine cu ea. Ei încă nu i-a fost spălat creierul… Oh, la
naiba!
Înjurătura venea la vederea micului pistol care apăru deodată în mâna
lui Gideon. Îl îndreptă liniştit către Lucy.
— Eu şi Gwendolyn vom părăsi acum în linişte această casă, spuse el.
Lucy ne va conduce la uşă.
— Eşti un nenorocit! Murmură Paul.
Se ridicase în picioare şi privea indecis când la Millhouse, când la Lucy,
când la noi şi invers.
— Aşază-te la loc! Îi ceru Gideon.
Vocea-i era ca de gheaţă, dar îi puteam simţi pulsul accelerat, încă mă
ţinea lipită de el cu braţul liber.
— Iar dumneata, Millhouse, aşază-te lângă el. Mai sunt o mulţime de
sendvişuri.
Paul luă din nou loc şi privi înspre uşa laterală.
— Un singur cuvânt către Frank şi trag, îl avertiză Gideon.
Lucy îl privi cu ochi mari, deşi nu părea să-i fie frică. Spre deosebire de
Paul. El chiar părea să creadă că Gideon vorbea serios.
— Fă ce spune, i se adresă el lui Millhouse, iar valetul îşi părăsi postul
de lângă prag şi se aşeză la masă, aruncându-ne priviri ostile.
— Te-ai întâlnit deja cu el, nu-i aşa? Lucy îl privea pe Gideon direct în
ochi. Ai făcut deja cunoştinţă cu contele de Saint-Germain.
— De trei ori, o lămuri Gideon. Şi el ştie exact ce aveţi de gând.
Întoarce-te!
Gideon lipi ţeava pistolului de ceafa lui Lucy.
— Mergi!
— Prinţeso…
— E-n regulă, Paul.
— I-au dat o nenorocită de Smith & Wesson automată. Credeam că asta
se opune celor douăsprezece reguli de aur.
— Când ajungem în stradă, îi vom da drumul, spuse Gideon. Dar, dacă
cineva de-aici din casă face vreo mişcare, ea moare. Vino, Gwendolyn! Vor
trebui să încerce să-ţi ia sânge cu altă ocazie.
m ezitat.
— Poate că, într-adevăr, nu vor decât să ne vorbească, am spus eu.
Mă interesa al naibii de tare ce voiau să ne spună Lucy şi Paul. Pe de
altă parte, dacă chiar erau aşa de inofensivi precum pretindeau, de ce
postaseră gărzile alea de corp prin camere? Şi înarmate! Îmi veniră iar în
minte bărbaţii din parc.
— Sigur nu vor doar să discute, ripostă Gideon.
— N-are nici un rost, spuse Paul. I-au spălat creierul.
— Contele a făcut asta, completă Lucy. Poate fi foarte convingător,
după cum ştii.
— Ne mai vedem noi! Spuse Gideon.
Între timp, ajunseserăm deja pe palier.
— Asta se vrea o ameninţare? Strigă Paul. Ne mai vedem noi, poţi conta
pe asta!
Gideon ţinu pistolul în ceafa lui Lucy până când ajunserăm la uşa de la
intrare.
Tot timpul mă gândeam că acel Frank din camera alăturată urma să
apese pe trăgaci, dar nu se mişcă de-acolo. Nici stră-strămătuşa mea nu era
de văzut nicăieri.
— Nu trebuie să permiteţi să se închidă cercul, insistă Lucy. Şi nu aveţi
voie să-l mai căutaţi pe conte în trecut. Mai ales Gwendolyn nu are voie să-l
mai întâlnească!
— Nu asculta ce-ţi spune!
Gideon fu nevoit să-mi dea drumul pentru a deschide uşa casei cu
braţul cu care mă ţinuse. Privi pe stradă. De sus se auzeau voci. M-am uitat
înspăimântată pe trepte. Sus se strânseseră trei bărbaţi cu un pistol. Ideal ar
fi fost să şi rămână acolo.
— M-am întâlnit deja cu el, i-am spus lui Lucy. Ieri…
— Oh, nu!
Chipul lui Lucy deveni şi mai palid.
— Îţi cunoaşte magia?
— Ce magie?
— Magia corbului, răspunse Lucy.
— Magia corbului este doar un mit.
Gideon mă apucă de braţ şi mă trase după el, pe trepte în jos, până în
stradă. Birja noastră nu era de văzut nicăieri.
— Nu este adevărat. Şi contele ştie foarte bine asta.
Gideon încă mai ţinea pistolul îndreptat către capul lui Lucy, dar
privirea-i era acum îndreptată către ferestrele de la primul etaj. Probabil că
acolo stătea acel Frank cu pistolul lui. Eram încă feriţi de streaşină.
— Aşteaptă, i-am cerut eu lui Gideon.
M-am uitat la Lucy. Ochii ei mari şi albaştri se umpluseră de lacrimi şi,
nu ştiu din ce motiv, mi-era greu să n-o cred.
— De ce eşti aşa de sigur că nu spune adevărul, Gideon? Am întrebat
eu încet.
Mă privi iritat pentru o clipă. Ochi-i sclipeau.
— Sunt, pur şi simplu, sigur, şopti el.
— Dar nu este aşa, spuse Lucy, cu o voce blândă. Puteţi avea încredere
în noi.
Oare chiar puteam? Atunci, de ce făcuseră tot posibilul să se
întâlnească aici cu noi?
Cu coada ochiului, am văzut o umbră.
— Atenţie! Am urlat eu, dar Millhouse era deja lângă Gideon. Acesta se
întoarse în ultimul moment, când valetul mare cât un taur ridică braţul ca să-l
lovească.
— Millhouse, nu!
Era vocea lui Paul, de pe trepte.
— Fugi, ţipă Gideon, iar eu am luat o decizie într-o fracţiune de
secundă.
Am luat-o la fugă cât mă ţineau picioarele încălţate în botinele cu
butoni. La fiecare pas, mă aşteptam să aud zgomotul unui foc de armă.
— Vorbeşte cu bunicul, strigă Lucy în urma mea. Întreabă-l de Cavalerul
Verde!
Abia la următorul colţ, Gideon mă ajunse din nou din urmă.
— Mulţumesc, spuse el gâfâind şi ascunzând din nou pistolul. Dacă nu
m-ai fi avertizat, ar fi putut ieşi urât. S-o luăm pe-aici.
M-am uitat în jurul meu.
— O să ne urmărească?
— Nu cred, spuse Gideon. Dar, în caz c-o vor face, ar fi bine să ne
grăbim.
— De unde a apărut Millhouse ăla? M-am uitat tot timpul la scări.
— Probabil că mai există nişte scări în casă. Nici eu nu m-am gândit la
asta.
— Unde-a plecat gardianul cu birja? Ar fi trebuit să ne aştepte.
— De unde să ştiu?
Gideon avea respiraţia întretăiată. Oamenii de pe trotuar se uitau la noi
miraţi cum fugeam, dar mă obişnuisem deja cu asta.
— Cine este Cavalerul Verde?
— Habar n-am, răspunse Gideon.
Treptat, începuse să mi se taie respiraţia. Nu mai puteam ţine ritmul
mult timp. Gideon coti pe o străduţă laterală mai îngustă şi se opri, în cele din
urmă, în faţa portalului unei biserici.
„Sfânta Treime”, am citit eu pe o plăcuţă.
— Ce facem aici? Am întrebat gâfâind.
— Ne spovedim, spuse Gideon.
Se uită împrejur înainte să deschidă poarta masivă, apoi mă împinse în
interiorul întunecos şi închise uşa la loc.
Brusc, am fost înconjuraţi doar de linişte, miros de tămâie şi o
atmosferă festivă, care învăluie pe oricine de îndată ce intră într-o biserică.
Era o biserică drăguţă, cu vitralii colorate, pereţi din gresie deschisă la
culoare şi altare unde lumânările ardeau netulburate, fiecare dintre ele
semnificând o rugăciune sau o dorinţă.
Gideon mă conduse prin nava laterală către un vechi confesional, trase
în lături draperia şi-mi indică băncuţa dinăuntrul micuţei cabine.
— Doar nu vorbeşti serios? Am şoptit eu.
— Ba da. Eu mă aşez pe partea cealaltă, şi-apoi aşteptăm până când
plecăm înapoi.
M-am prăbuşit perplexă pe băncuţă. Gideon trase la loc draperia. O
clipă mai târziu, ferestruica separatoare cu gratii ce dădea spre băncuţa
alăturată se ridică.
— Stai confortabil?
Mi-am recăpătat treptat ritmul normal al respiraţiei, iar ochii mi se
obişnuiau cu lumina ştearsă a amurgului.
Gideon se prefăcea că mă privea cu foarte multă seriozitate.
— Acum, fiica mea! Să-i mulţumim Domnului pentru acest adăpost.
M-am holbat la el. Cum de putea să fie deja atât de detaşat şi aproape
impertinent? Tocmai fusese sub o tensiune de nedescris. Doamne,
Dumnezeule, îi ţinuse verişoarei mele un pistol la ceafă! Era imposibil ca aşa
ceva să-l lase atât de rece.
— Cum de poţi să faci iar glume?
Deodată, păru ofensat. Ridică braţele.
— Îţi vine-n minte ceva mai bun?
— Da! Putem, de exemplu, să încercăm să înţelegem ceea ce tocmai s-
a întâmplat! De ce susţin Lucy şi Paul că cineva ţi-a spălat creierul?
— De unde să ştiu eu?
Îşi trecu mâna prin păr, şi am văzut că aceasta îi tremura uşor. Aşadar,
chiar aşa de imperturbabil nu era nici el.
— Vor să ne destabilizeze. Şi pe tine, şi pe mine.
— Lucy a spus că ar trebui să-l întreb pe bunicul. Nu ştie că e mort. Mă
gândeam la ochii înlăcrimaţi ai lui Lucy. Biata de ea! Trebuie să fie îngrozitor
să nu-ţi mai poţi vedea niciodată familia pentru că nu poţi reveni în viitor.
Gideon nu spuse nimic. Un timp, am tăcut amândoi. Printr-o fantă a
draperiei priveam spre altar. Un mic gargui, înalt cam până la genunchi, cu
urechi ascuţite şi cu o coadă caraghioasă de şopârlă veni ţopăind din umbră,
de după o coloană, şi se uită la noi. Am privit iute într-o parte. Dacă observa
că-l puteam vedea, precis nu mai scăpăm de el. Fantomele gargui puteau fi
foarte insistente, ştiam din experienţă.
— Eşti sigur că poţi avea încredere în contele de Saint-Germain? Am
întrebat eu, pe când garguiul ţopăia, apropiindu-se şi mai mult.
Gideon trase aer în piept.
— Este un geniu. A descoperit lucruri pe care nici un alt om înaintea
lui… Da, am încredere în el. Orice ar crede Lucy şi Paul, se înşală. Suspină. În
orice caz, până mai adineauri am fost absolut sigur. Totul părea atât de logic.
Pesemne că micul gargui ne consideră plicticoşi. Se cocoţă pe o
coloană şi dispăru în amvonul unde se afla orga.
— Şi-acum nu mai eşti?
— Ştiu numai că aveam totul sub control înainte să apari tu! Replică
Gideon.
— Mă faci cumva răspunzătoare pentru faptul că, pentru prima oară în
viaţa ta, nu mai dansează toţi după cum cânţi tu?
Am ridicat din sprâncene, aşa cum văzusem la el că făcea. Era un
sentiment super! Aproape că-mi venea să râd, aşa de mândră eram de mine.
— Nu!
Clătină din cap şi gemu.
— Gwendolyn! De ce este totul mult mai complicat cu tine decât cu
Charlotte?
Se aplecă înainte, iar privirea lui era altfel decât până atunci.
— Ah. Despre asta aţi vorbit azi în curtea şcolii? Am întrebat eu
ofensată.
La naiba! Îi servisem mingea fix în rachetă. Greşeli de începător!
— Geloasă? Întrebă el prompt şi rânji cu toţi dinţii.
— Deloc!
— Charlotte făcea mereu ce-i spuneam eu. Tu nu faci asta. Ceea ce
este de-a dreptul stresant. Dar, într-un fel, şi haios. Şi dulce.
De data asta, nu doar privirea fu cea care mă dădu peste cap.
Derutată, mi-am îndepărtat o şuviţă de păr de pe faţă. Coafura mea
imbecilă se stricase complet în timpul alergăturii noastre, agrafele lăsând
probabil o dâră din Eaton Place şi până la uşa bisericii.
— De ce nu ne întoarcem la Temple?
— Dar e plăcut aici. Dacă mergem acolo, o să-nceapă iar una dintre
acele discuţii fără sfârşit. Şi, la drept vorbind, m-am cam săturat şi eu ca
unchiul Falk să îmi tot spună ce să fac.
Ha! Mingea era acum din nou la mine.
— Nu e prea plăcută senzaţia, nu?
Clătină din cap.
— Nu, chiar deloc.
De-afară, din naos, se auzea un zgomot. Am sărit şi am privit iute prin
deschizătura draperiei. Era doar o bătrână care aprindea o lumânare în faţa
cutiei milei.
— Ce-ar fi dacă am face împreună saltul înapoi? Nu aş vrea să aterizez
în poala unui… ăăă… copil… Şi aş putea să-mi imaginez că nici preotul nu ar
fi tocmai încântat.
— Nu-ţi face griji. Gideon râse încet. În vremurile noastre, confesionalul
acesta nu e niciodată ocupat. Este, ca să zic aşa, rezervat pentru noi.
Pastorul Jakobs îl numeşte „ascensorul către lumea de dincolo”. Pastorul este,
desigur, unul dintre Gardieni.
— Cât mai e până la salt?
Gideon se uită la ceas.
— Mai avem timp.
— Atunci, ar trebui să-l folosim cu înţelepciune, am spus eu chicotind.
Nu cumva voiai să te spovedeşti, fiule?
Îmi ieşise asta pe gură aşa, pur şi simplu, şi-n acel moment îmi fu
foarte clar ce se petrecea.
Stăteam cu Gideon-fost-nenorocit-ordinar pe o băncuţă pentru
spovedanie, cam cu un secol în urmă, şi flirtam de mama focului!
Dumnezeule! De ce nu-mi dăduse Leslie nici un biblioraft în care să fie
ordonate frumos sfaturi pentru astfel de situaţii?
— Numai dacă şi tu-mi mărturiseşti păcatele tale.
— Ai vrea tu!
M-am grăbit să schimb subiectul, căci în acel moment mă aflam, în
mod evident, pe un teren prea alunecos.
— Apropo, ai avut dreptate cu capcana. Dar cum de-au putut Lucy şi
Paul să ştie că, din toate zilele, exact azi urma să venim?
— N-am nici cea mai vagă idee, spuse Gideon şi se aplecă brusc foarte
mult înspre mine, astfel încât nasurile noastre se aflau acum la doar câţiva
centimetri depărtare.
În întunericul amurgului, ochii lui păreau foarte închişi la culoare.
— Dar poate că ştii tu asta?
Am clipit iritată (iritată din două motive: în primul rând de întrebare,
dar poate că mai mult din cauza apropierii bruşte de el).
— Eu?
— Ai putea fi tu cea care le-a spus lui Lucy şi lui Paul despre întâlnirea
noastră.
— Ce? Sigur mi se citea indignarea pe chip. Aşa o prostie! Şi când aş fi
făcut asta, mă rog? Eu nici măcar nu ştiu unde se află cronograful. Şi nu aş
permite niciodată să…
M-am oprit înainte de a mă lua gura pe dinainte.
— Gwendolyn, nu ai habar câte vei face în viitor.
Mi-a luat ceva timp să diger o asemenea afirmaţie.
— La fel de bine ai fi putut fi şi tu, am spus eu apoi.
— Din nou, ai dreptate. Gideon se retrase pe partea lui din băncuţa
pentru spovedanie, iar în întunericul amurgului îi puteam vedea dinţii
strălucind albi. Zâmbea. Cred că ne aşteaptă momente interesante în viitorul
apropiat.
Replica lui îmi provocă un val de căldură în tot corpul. Probabil că
perspectiva unor aventuri ar fi trebuit să mă înspăimânte, însă, în acel
moment, nu făcea decât să mă umple cu un copleşitor sentiment de bucurie.
Da, avea să fie interesant.
O vreme, am tăcut amândoi. Apoi, Gideon spuse:
— Atunci, în trăsură, când am vorbit despre magia corbului… Îţi mai
aminteşti?
Bineînţeles că-mi mai aminteam. Chiar fiecare cuvinţel.
— Ai spus că nu aş putea avea această magie fiindcă sunt o fată
obişnuită. Că ştii o mulţime de fete ca mine. Fete care merg la toaletă numai
în grup şi care îşi invidiază vreo colegă numai pentru…
O mână îmi atinse buzele.
— Ştiu ce am spus. De pe partea lui de confesional, Gideon se aplecase
foarte aproape de mine. Şi-mi pare rău.
Ce? Parcă mă trăsnise. Rămăsesem împietrită, incapabilă să mai fac
vreo mişcare sau chiar să respir. Degetele lui îmi atinseră cu grijă buzele, îmi
mângâiară bărbia şi urcară pe obraji, până la tâmple.
— Nu eşti o fată oarecare, Gwendolyn, şopti el, trecându-şi degetele
prin părul meu. Eşti cu totul şi cu totul deosebită. Nu ai nevoie de nici o
magie a corbului ca să fii specială pentru mine.
Chipul lui se apropie tot mai mult de al meu. Când buzele lui îmi
atinseră gura, am închis ochii.
OK. Acum urma să leşin.
Din Analele Gardienilor
24 iunie 1912
Cer însorit, 23 de grade la umbră.
Lady Tilney se prezintă la ora nouă fix pentru a elipsa.
Traficul din oraş este dat peste cap de un marş de protest al femeilor
care cer drept de vot. Mai bine înfiinţăm colonii pe Lună, decât să aibă
femeile drept de vot.
În rest, nu au existat evenimente deosebite.
A consemnat: Frank Mine, Cercul Iniţiaţilor.