Roşu de rubin

Şapte

Şapte.
Am fost conduşi sus pe nişte scări şi printr-un culoar lung, care cotea de
mai multe ori la patruzeci şi cinci de grade şi pe care, în repetate rânduri,
existau câteva trepte care duceau când în sus, când în jos. Vederea pe care o
aveai de la puţinele ferestre pe lângă care treceam era de fiecare dată alta:
ba o vastă grădină, ba o altă clădire, ba o micuţă curte interioară. Era un
drum nesfârşit de lung – unde parchetul alterna cu podele din piatră
mozaicată – şi trecea pe lângă multe uşi închise, scaune aliniate în şiruri
interminabile de-a lungul pereţilor, picturi în ulei înrămate, dulapuri pline cu
cărţi legate în piele şi figurine de porţelan, statuete şi armuri cavalereşti. Era
ca într-un muzeu.
Mătuşa Glenda îi arunca tot timpul priviri otrăvite mamei. La rândul ei,
mama îşi ignora, pe cât posibil, sora. Era palidă şi părea extrem de încordată.
Eram pe punctul de a o lua de mână, dar mătuşa Glenda ar fi observat astfel
cât de frică îmi era, iar ăsta era ultimul lucru pe care mi-l doream.
Era imposibil să ne aflăm în continuare în aceeaşi clădire. După cum
simţeam eu, trecusem prin cel puţin alte trei clădiri, când domnul George se
opri, în sfârşit, şi bătu la o uşă.
Sala în care intrarăm era îmbrăcată complet în lemn închis la culoare,
cam ca în sufrageria noastră. Chiar şi plafoanele erau din acest lemn, totul
fiind aproape integral împodobit cu sculpturi artistice în relief, parţial
colorate. Mobila era şi ea închisă la culoare şi masivă. S-ar putea crede că
atmosfera era sumbră şi bizară, dar prin ferestrele înalte, care dădeau înspre
o grădină înflorită, camera era inundată de lumina naturală a zilei. În spatele
unui zid de la capătul grădinii se putea vedea chiar Tamisa, strălucind în
soare.
Însă nu numai priveliştea şi lumina dădeau impresia de serenitate,
chiar şi sculpturile radiau o oarecare veselie, în ciuda unor personaje cu
grimase sinistre şi a capetelor de mort. Pereţii păreau vii. Leslie s-ar fi
bucurat tare mult să atingă trandafirii cu un aspect atât de real, modelele
arhaice şi caraghioasele capete de animale şi să caute mecanisme secrete.
Existau acolo lei înaripaţi, şoimi, stele, sori şi planete, dragoni, unicorni,
spiriduşi, zâne, copaci şi corăbii, unele mai reale decât altele.
Cel mai impresionant era dragonul aflat pe tavanul de deasupra
noastră, care părea că plutea. Din vârful cozii lui cuneiforme şi până la capul
mare acoperit cu solzi, trebuie să fi măsurat vreo şapte metri. Nu-mi puteam
lua ochii de la el. Ce minunat era! De uimire, aproape că uitasem de ce ne
aflam acolo.
Şi că nu eram singure în acea sală.
Toţi cei prezenţi rămaseră ca trăsniţi la vederea noastră.
— Se pare că avem parte de complicaţii, spuse domnul George.
Lady Arista, care stătea la o fereastră ţeapănă precum un băţ, spuse:
— Grace! Tu n-ar trebui să fii la lucru? Şi Gwendolyn la şcoală?
— Nimic nu ne-ar plăcea mai mult decât asta, mămico! Spuse mama.
Charlotte şedea pe o sofa, sub o sirenă ai cărei solzi din coadă erau
migălos ciopliţi până în cel mai mic detaliu şi coloraţi în toate nuanţele
posibile de albastru şi turcoaz. De o poliţă lată de deasupra căminului de
lângă sofa se sprijinea un bărbat îmbrăcat într-un costum negru elegant şi
care purta ochelari cu ramă neagră. Chiar şi cravata lui era neagră. Se uita la
noi deosebit de sever. Un băieţel de vreo şapte ani se ţinea strâns de haina
lui.
— Grace!
Un bărbat înalt se ridică de după un birou. Avea păr alb şi ondulat, lung
până la umeri, precum coama unui leu. Ochii îi erau de un căprui-deschis
izbitor, care te ducea cu gândul la două chihlimbare. Chipul îi era mult mai
tânăr decât s-ar fi bănuit după părul alb, unul dintre acele chipuri pe care le
vezi o dată şi nu le mai uiţi toată viaţa, pentru că te fascinează într-un fel
aparte. Când bărbatul zâmbi, i se zăriră dinţii albi uniformi.
— Grace. Nu ne-am mai văzut de mult. Ieşi de după birou şi-i întinse
mâna mamei mele. Nu te-ai schimbat deloc.
Spre uimirea mea, mama roşi.
— Mulţumesc. Acelaşi lucru l-aş putea spune şi despre tine, Falk.
— Eu am albit.
Bărbatul făcu un gest de protest.
— Mi se pare că te prinde bine, replică mama.
Alo? Mama flirta cumva cu acest tip?
Zâmbetul lui deveni ceva mai accentuat, apoi privirea lui de culoarea
chihlimbarului alunecă de la mama spre mine, iar eu m-am simţit din nou
stânjenitor de minuţios studiată.
Ochii aceştia erau cu-adevărat ciudaţi. Ar fi putut foarte bine să fie ai
unui lup sau ai unei pisici sălbatice. Îmi întinse mâna.
— Eu sunt Falk de Villiers. Iar tu trebuie să fii fiica lui Grace, Gwendolyn.
Strângerea lui de mână era fermă şi cordială. Prima fată Montrose fără păr
roşcat pe care o cunosc.
— Am moştenit culoarea părului tatei, am spus eu jenată.
— Se poate să trecem la subiect? Întrebă omul în negru cu ochelari,
care stătea lângă cămin.
Falk de Villiers dădu drumul mâinii mele şi-mi făcu cu ochiul.
— Te rog!
— Sora mea ne-a servit o poveste extrem de neobişnuită, spuse
mătuşa Glenda, şi se putea observa ce eforturi făcea să nu urle. Iar domnul
George nu a vrut să-mi dea ascultare! Ea pretinde că Gwendolyn –
Gwendolyn!
— Ar fi călătorit deja de trei ori în timp. Şi, deoarece ştie exact că nu
poate dovedi asta – a mai născocit şi un basm pentru a explica data de
naştere falsă. Aş dori să vă aduc aminte ce s-a întâmplat în urmă cu
şaptesprezece ani şi faptul că Grace nu a jucat atunci nicidecum un rol
lăudabil. Acum, când ne aflăm atât de aproape de ţel, nu mă miră că apare
aici pentru a ne sabota.
Lady Arista îşi părăsise locul de la fereastră şi venise mai aproape.
— E-adevărat, Grace?
Avea aceeaşi mină dintotdeauna, severă şi implacabilă. Uneori mă
întrebam dacă părul pieptănat strâns peste cap era de vină pentru faptul că
trăsăturile chipului ei păreau atât de imobile. Poate că muşchii erau ţinuţi
mereu într-un loc. Doar ochii i se mai măreau din când în când, când era
nervoasă. Ca acum.
Domnul George spuse:
— Doamna Shepherd spune că ea şi soţul ei ar fi mituit-o pe moaşă
pentru a trece o altă dată în actul de naştere, astfel ca nimeni să nu afle că şi
Gwendolyn ar fi putut fi o purtătoare de genă.
— Dar din ce motiv ar fi făcut aşa ceva? Întrebă Lady Arista.
— Ea spune că a vrut să-şi protejeze copilul, sperând, în plus, ca
Charlotte să fie purtătoarea de genă.
— Sperând! În nici un caz! Strigă mătuşa Glenda.
— Eu consider că totul sună, de fapt, foarte logic, răspunse domnul
George.
M-am uitat la Charlotte, care şedea palidă pe sofa şi privea când la
unul, când la altul. Când ochii ni se întâlniră, întoarse iute capul într-o parte.
— Nu-mi dau seama cum poate să sune logic aşa ceva – chiar dacă-mi
dau toată silinţa, spuse Lady Arista.
— Am început deja să verificăm povestea, spuse domnul George.
Doamna Jenkins o va localiza pe moaşă.
— Din curiozitate, cât i-ai plătit moaşei, Grace? Întrebă Falk de Villiers.
Ochii lui se îngustaseră vizibil în ultimul minut şi, când o privi din nou
pe mama, arăta precum un lup.
— Nu… Nu mai ştiu, murmură mama.
Domnul de Villiers ridică din sprâncene.
— Eh, mult n-are cum să fi fost. Din câte ştiu eu, veniturile soţului tău
erau mai degrabă modeste.
— Cât de adevărat! Interveni mătuşa Glenda cu răutate. Un muritor de
foame.
— Dacă spuneţi voi, atunci, într-adevăr, n-are cum să fi fost foarte mult,
răspunse mama.
Nesiguranţa pe care i-o inspirase privirea domnului de Villiers dispăru
din nou, brusc precum se instalase, la fel ca roşeaţa din obrajii ei.
— Dar moaşa de ce-a făcut ceea ce aţi rugat-o? Întrebă domnul de
Villiers. Era vorba, la urma urmei, despre un fals în acte. O faptă criminală
deloc de neglijat.
Mama dădu capul pe spate.
— I-am povestit cum că familia noastră ar fi făcut parte dintr-o sectă
satanistă şi că ar fi suferit de o credinţă bolnăvicioasă într-un anume
horoscop. I-am spus că un copil născut pe şapte octombrie ar fi urmat să
sufere de pe urma celor mai crunte represalii şi că ar fi trebuit să devină
obiectul unor ritualuri sataniste. Ne-a crezut. Şi, pentru că avea o inimă bună
şi era împotriva sataniştilor, a falsificat data de naştere din certificat.
— Ritualuri sataniste! Câtă impertinenţă! Şuieră printre dinţi, ca un
şarpe, bărbatul de lângă cămin, iar micuţul care-l ţinea de haină se lipi şi mai
strâns de el.
Domnul de Villiers zâmbi apreciativ.
— Nu-i o poveste rea. Vom vedea dacă şi moaşa va povesti acelaşi
lucru.
— Mie mi se pare că nu e prea inteligent din partea noastră să ne
pierdem timpul cu astfel de verificări, aruncă Lady Arista.
— Corect, spuse mătuşa Glenda. Charlotte poate face saltul în orice
moment. Atunci vom şti că povestea lui Grace este o invenţie, o scamatorie
pentru a ne pune beţe în roate.
— De ce nu ar avea amândouă gena? Întrebă domnul George. A mai
fost un caz.
— Da, dar Timothy şi Jonathan de Villiers erau gemeni identici, spuse
domnul de Villiers. Şi faptul fusese menţionat şi în profeţie.
— Iar cronograful este prevăzut, din acest motiv, cu două cornaline,
două pipete, de două ori douăsprezece game de elemente şi două curse ale
roţilor dinţate, spuse bărbatul de lângă cămin. Rubinul este singur.
— Din nou, adevărat, încuviinţă George.
Pe chipul lui rotund se citea îngândurarea.
— Mai important ar fi să analizăm motivele pentru care sora mea a
minţit. Mătuşa Glenda o privi pe mama cu multă ură. Dacă intenţionezi să
picuri sângele lui Gwendolyn în cronograf pentru a-l face neutilizabil, atunci
eşti mai naivă decât credeam.
— Cum poate să-şi imagineze că vom crede vreo vorbă din ce spune?
Se revoltă bărbatul de lângă cămin.
Mi se părea foarte arogant modul în care se comporta acel bărbat, ca şi
cum eu şi mama nu am fi fost de faţă.
— Îmi amintesc bine cum a minţit Grace atunci pentru a-i proteja pe
Lucy şi pe Paul, continuă el. V-a privat de avantajul decisiv. Dacă n-ar fi fost
ea, catastrofa ar mai fi putut fi – poate – evitată.
— Jake! Exclamă domnul de Villiers.
— Ce catastrofă? Am întrebat eu. Şi cine a fost Paul?
— Consider scandaloasă simpla prezenţă a acestei persoane în aceeaşi
încăpere cu noi, spuse bărbatul de lângă cămin.
— Dumneavoastră cine sunteţi?
Privirea mamei şi vocea ei erau extrem de reci. Eram impresionată de
faptul că nu se lăsase deloc intimidată.
— Nu contează.
Bărbatul nu o onoră cu privirea. Băieţelul blond se ascunsese în spatele
lui şi se uita la mine pe furiş. Pistruii de pe şaua nasului îmi aminteau puţin
de Nick, pe când era mai mic, aşa că i-am zâmbit. Bietul băieţel. Cu aşa un
bădăran pe post de bunic, chiar că era năpăstuit. La zâmbetul meu, el
răspunse făcând ochii mari de spaimă, după care se ascunse la loc în spatele
bărbatului.
— Acesta este doctorul Jakob White, spuse Falk de Villiers cu o
inconfundabilă nuanţă de amuzament în voce. Un geniu în domeniul
medicinei şi al biochimiei. De obicei, este mai politicos.
Jakob Grey s-ar fi potrivit mai bine. Chiar şi culoarea tenului lui bătea în
gri.
Domnul de Villiers se uită la mine, după care îşi mută privirea înapoi la
mama.
— Într-un fel sau altul, trebuie să luăm o hotărâre. Să te credem, Grace,
sau ai vreo intenţie ascunsă?
Mama îl privi furioasă preţ de câteva secunde, după care plecă privirea
şi spuse încet:
— Nu mă aflu aici pentru a împiedica grozava voastră misiune secretă.
Ci doar pentru că vreau să nu i se întâmple nimic rău fetei mele. Cu ajutorul
cronografului, călătoriile în timp se pot desfăşura în siguranţă, iar ea ar putea
să ducă o viaţă cât de cât normală. Asta este tot ce doresc.
— Da, desigur! Izbucni mătuşa Glenda.
Se duse înspre sofa şi se aşeză lângă Charlotte. Mi-aş fi dorit şi eu să
mă aşez, căci începuseră să mă cam doară picioarele. Însă, cum nimeni nu-
mi oferi un scaun, nu-mi rămase altceva de făcut decât să stau în continuare
în picioare.
— Ce-am făcut atunci nu avusese nici o legătură cu… chestiunea
voastră, continuă mama. Ca să fiu sinceră, ştiu foarte puţine lucruri despre
asta şi, din ce ştiu, înţeleg doar jumătate.
— Atunci, nu-mi pot imagina nici un motiv pentru care ai avut curajul să
te amesteci aşa cum ai făcut-o, spuse sinistrul doctor White. În chestiuni
despre care n-ai habar.
— Nu am vrut decât s-o ajut pe Lucy, spuse mama. Era nepoata mea
preferată, avusesem grijă de ea de când era doar un bebeluş şi îmi ceruse
ajutorul. Dumneavoastră ce aţi fi făcut în locul meu? Doamne, Dumnezeule, amândoi erau atât de tineri şi de îndrăgostiţi şi… Pur şi simplu nu am vrut să
li se întâmple ceva.
— Ei bine, aţi reuşit, în orice caz, să faceţi o treabă foarte bună!
— Am iubit-o pe Lucy ca pe o soră. Mama îi aruncă o privire mătuşii
Glenda şi adăugă: Mai mult chiar decât ca pe o soră.
Mătuşa Glenda luă mâna lui Charlotte şi o bătu uşor. Fata privea ţintă în
podea.
— Cu toţii am iubit-o pe Lucy foarte mult! Spuse Lady Arista. De aceea
ar fi fost cu atât mai importat s-o ţinem departe de acel tânăr şi de
concepţiile lui deplasate, în loc s-o afundăm şi mai mult în ele!
— Nici nu poate fi vorba despre concepţii deplasate! Mica bestie
roşcată a fost cea care i-a băgat lui Paul în cap sinistrele teorii ale
conspiraţiei! Spuse doctorul White. Ea l-a convins să fure!
— Nu este adevărat! Se opuse Lady Arista. Lucy nu ar fi făcut niciodată
aşa ceva. Paul a fost cel care s-a folosit de naivitatea ei tinerească şi a sedus-
o.
— Naivitate! Îmi vine să râd! Izbucni doctorul White.
Falk de Villiers ridică mâna.
— Am purtat această discuţie inutilă în repetate rânduri. Cred că se
cunoaşte foarte bine părerea fiecăruia. Se uită la ceas. Gideon trebuie să
sosească în orice clipă, iar până atunci am face bine să luăm o decizie legată
de cele ce vor urma. Charlotte, cum te simţi?
— Încă mă mai doare capul, spuse Charlotte, fără a ridica privirea din
podea.
— Na! Vedeţi? Sări mătuşa Glenda răutăcioasă.
— Şi pe mine mă doare capul, spuse mama. Dar asta nu înseamnă că o
să călătoresc numaidecât în timp.
— Eşti… aşa o bestiei izbucni mătuşa Glenda.
— Cred că trebuie să pornim de la prezumţia că doamna Shepherd şi
Gwendolyn spun adevărul, interveni domnul George, tamponându-şi chelia cu
o batistă. Altfel, pierdem iar timp preţios.
— Doar nu vorbeşti serios, Thomas!
Doctorul White lovi atât de tare cu pumnul în placa de pe cămin, că
răsturnă un pahar de cositor.
Domnul George tresări, dar continuă cu o voce calmă:
— Conform spuselor celor două, ultima călătorie a avut loc acum o oră
şi jumătate, două. Am putea pregăti fata şi să consemnăm următorul salt în
timp cât mai exact posibil.
— Sunt de aceeaşi părere, spuse domnul de Villiers. Ceva obiecţii?
— Parcă-aş vorbi la pereţi, murmură doctorul White.
— Într-adevăr, fu de acord mătuşa Glenda.
— Aş propune, în acest sens, Sala Arhivei, reluă domnul George. Acolo,
Gwendolyn ar fi în siguranţă, iar la întoarcere am putea-o introduce imediat
în cronograf.
— Eu nici măcar n-aş lăsa-o să se apropie de cronograf! Insistă doctorul
White.
— Doamne, Jake, gata, ajunge! Spuse domnul de Villiers. Nu este decât
o fetişcană! Crezi că ascunde o bombă sub uniforma de şcoală?
— Şi cealaltă era doar o fetişcană, ripostă doctorul White cu dispreţ.
Domnul de Villiers încuviinţă din cap către domnul George.
— Facem întocmai cum ai propus. Ocupă-te!
— Hai, Gwendolyn, îmi spuse domnul George.
Nu m-am urnit.
— Mamă?
— E-n regulă, iubito, te voi aştepta aici.
Mama se strădui să zâmbească.
Am privit înspre Charlotte. Continua să se uite fix la podea. Mătuşa
Glenda avea ochii închişi şi se lăsase pe spate, resemnată. Arăta de parcă o
durea şi pe ea capul rău de tot. Bunica mea, dimpotrivă, mă privea insistent,
de parcă m-ar fi văzut pentru prima oară. Probabil că aşa şi era.
Băieţelul se uită din nou cu ochii mari de după haina doctorului White.
Bietul băieţel! Maleficul individ bătrân nu vorbise cu el nici măcar o singură
dată, ca şi cum micuţul nici nu ar fi existat.
— Pe curând, iubito, spuse mama.
Domnul George mă luă de braţ şi-mi zâmbi încurajator. Eu i-am răspuns
cu un zâmbet timid. Îmi plăcea oarecum de el. În orice caz, dintre toţi cei
prezenţi, el era, de departe, cel mai prietenos. Şi singurul care părea să ne
creadă.
Totuşi, nu eram chiar foarte încântată s-o las pe mama singură. După
ce am ieşit pe coridor, iar uşa s-a închis în spatele nostru, aproape că-mi
venea să bocesc: „Vreau să rămân cu mami!” Dar m-am adunat.
Domnul George îmi dădu drumul braţului şi porni înaintea mea, mai
întâi pe acelaşi drum pe care veniserăm, apoi dincolo de o uşă, pe un alt
culoar, în sus, pe o scară, din nou o uşă şi un nou culoar – era un adevărat
labirint. Deşi torţele s-ar fi potrivit mult mai bine în peisaj, coridoarele erau
luminate cu lămpi moderne, care dădeau o lumină aproape la fel de puternică
precum lumina zilei.
— La început poate părea derutant, dar, după un timp, te obişnuieşti,
spuse domnul George.
A trebuit să coborâm din nou o scară, una cu multe trepte de data asta,
o scară în spirală, lată, din piatră, care părea nesfârşit de adânc săpată în
pământ.
— Această clădire a fost ridicată de către cavalerii templieri, în secolul
al Xll-lea. Înaintea lor, se îndeletniciseră cu asta romanii şi, înaintea acestora,
celţii. Pentru toţi, acesta a fost un loc sfânt şi aşa a rămas până-n zilele
noastre. Se simte ceva special cu fiecare centimetru pătrat, nu crezi? Ca şi
când bucata asta de pământ ar emana o putere aparte.
Eu nu simţeam nimic de genul ăsta. Dimpotrivă, mă simţeam mai
degrabă toropită şi obosită. Lipsa somnului din noaptea trecută îşi punea
amprenta asupra mea.
Când, la capătul scării, am cotit brusc la dreapta, ne-am trezit deodată
faţă-n faţă cu un tânăr. Fuseserăm cât pe ce să ne ciocnim.
— Atenţie! Strigă domnul George.
— Domnule George.
Tânărul avea părul negru cârlionţat, lung aproape până la umeri, şi ochi
verzi, atât de strălucitori, încât am crezut că purta lentile de contact. Deşi nu-
i mai văzusem până atunci nici părul, nici ochii, l-am recunoscut imediat.
Chiar şi timbrul vocii lui l-aş fi putut recunoaşte oriunde. Era bărbatul pe care-
l văzusem în ultima mea călătorie în timp.
Mai precis, băiatul care o sărutase pe dublura mea, în timp ce mie,
ascunsă după draperie, nu-mi venise a crede ochilor.
Nu puteam face nimic altceva decât să mă zgâiesc la el îngrozită. Din
faţă şi fără perucă, arăta de o mie de ori mai bine. Am uitat complet că, în
mod normal, nici mie şi nici lui Leslie nu ne plăceau băieţii cu părul lung.
(Leslie era de părere că băieţii îşi lasă părul lung numai pentru a-şi putea
ascunde mai bine urechile clăpăuge.)
Privi într-o parte destul de iritat, mă studie scurt din cap până-n
picioare, apoi îi aruncă domnului George o privire întrebătoare.
— Gideon, ea este Gwendolyn Shepherd, spuse domnul George cu un
mic oftat. Gwendolyn, el este Gideon de Villiers.
Gideon de Villiers. Jucătorul de polo. Celălalt călător în timp.
— Bună, spuse el politicos.
— Bună.
De ce eram deodată răguşită?
— Cred că voi doi vă veţi cunoaşte mai îndeaproape, zise domnul
George şi râse nervos. Se pare că Gwendolyn este noua noastră Charlotte.
— Poftim?
Cei doi ochi verzi mă supuseră unei noi scanări, de data aceasta doar a
feţei. Din păcate, eu nu am putut decât să privesc într-o parte ca o neroadă.
— Este o poveste foarte complicată, spuse domnul George. Cel mai
bine ar fi să te duci în Sala Dragonului şi să îţi explice unchiul tău totul.
Gideon încuviinţă din cap.
— Oricum într-acolo mă duceam. Ne mai vedem, domnule George. La
revedere, Wendy.
Cine era Wendy?
— Gwendolyn, îl corectă domnul George, dar Gideon dispăruse deja
după colţ. Paşii lui se auzeau urcând treptele.
— Cu siguranţă, ai o mulţime de întrebări, spuse domnul George, îţi voi
răspunde cât de bine voi putea.
Eram fericită că mă puteam aşeza din nou, aşa că mi-am întins
picioarele. Camera arhivei se dovedi cu-adevărat confortabilă, deşi se afla
mult sub nivelul solului, într-un beci boltit, şi nu avea nici o fereastră. Într-un
cămin ardea focul, iar de jur împrejur se aflau rafturi şi dulapuri cu cărţi,
fotolii atractive, cu rezemători laterale pentru cap, şi sofaua lată pe care mă
aşezasem eu. Când am intrat, un bărbat mai tânăr, care şedea la o masă de
scris, se ridică brusc. Îl salută cu o mişcare a capului pe domnul George, apoi
părăsi încăperea fără să scoată un cuvânt.
— Bărbatul acela e mut? Am întrebat eu, căci acesta fusese primul
lucru care îmi venise în minte.
— Nu, spuse domnul George, dar a făcut un legământ al tăcerii, în
următoarele patru săptămâni nu va vorbi.
— Şi la ce-i ajută asta?
— Este un ritual. Adepţii trebuie să treacă printr-o serie de teste înainte
să fie acceptaţi în cercul nostru. Înainte de toate, este important să ne
dovedească faptul că sunt discreţi.
Domnul George zâmbi.
— Probabil că ne consideri nişte ciudaţi, nu-i aşa? Poftim, ţine lanterna!
Atârnă-ţi-o de gât.
— Ce se va întâmpla acum cu mine?
— Aşteptăm următorul tău salt în timp.
— Când va avea loc?
— Oh, asta nu poate spune nimeni cu precizie. La fiecare călător în
timp e altfel. De exemplu, strămoaşa ta, Elaine Burghley – a doua din Cercul
Celor Doisprezece – nu a călătorit în toată viaţa ei decât de cinci ori. E drept
că a murit la optsprezece ani, de febră puerperală. Contele însă, pe când era
tânăr, călătorea la fiecare câteva ore, de două până la de şapte ori pe zi. E
lesne de ghicit cât de periculos a trăit până când a reuşit să descifreze modul
de întrebuinţare a cronografului. Domnul George îmi arătă pictura în ulei de
deasupra căminului. Înfăţişa un bărbat cu o perucă albă cu bucle. Apropo, el
este în tablou. Contele de Saint-Germain.
— De şapte ori pe zi? Asta ar fi groaznic. Nu aş putea nici să dorm
liniştită, nici să mă mai duc la şcoală.
— Nu-ţi face griji. Când se va întâmpla, te vei întoarce – indiferent când
– în această cameră, unde eşti, în orice caz, în siguranţă.
Vei aştepta apoi cât o trebui, până ce vei călători din nou. Nu trebuie să
te mişti de aici. În caz că te vei întâlni cu cineva, îi vei arăta acest inel.
Domnul George îşi scoase inelul cu sigiliu de pe deget şi mi-l dădu. Eu l-
am răsucit în mână şi m-am uitat la el cu atenţie. Avea gravată o stea cu
douăsprezece colţuri, în mijlocul căreia se aflau litere bogat ornamentate
care se încârligau unele peste altele. Deşteapta de Leslie avusese încă o dată
dreptate!
— Domnul Whitman, profesorul meu de engleză şi de istorie, are şi el
un astfel de inel.
— Asta a fost o întrebare?
Focul din cămin se oglindea în chelia domnului George. Era, într-un fel,
o atmosferă care-mi amintea de acasă.
— Nu.
Nu era necesar un răspuns. Era clar: domnul Whitman era şi el unul
dintre ei. Leslie ghicise.
— Aşadar, nu există nimic altceva ce ţi-ai dori să ştii?
— Cine este Paul şi ce s-a întâmplat cu Lucy? Şi despre ce furt era
vorba? Şi ce a făcut mama mea atunci, de ce sunt toţi aşa de supăraţi pe ea?
Răbufniră din mine întrebările.
— Oh! Domnul George se scărpină încurcat. Vezi tu, asta nu-ţi pot
spune, din păcate.
— Eram sigură.
— Gwendolyn. Dacă eşti cu adevărat numărul nostru doisprezece,
atunci îţi vom explica totul de-a fir a păr, îţi promit. Dar mai întâi trebuie să
fim siguri. Îţi răspund însă cu plăcere la alte întrebări.
N-am spus nimic.
Domnul George oftă.
— Bine atunci: Paul este fratele mai mic al lui Frank de Villiers. Înaintea
lui Gideon, el a fost ultimul călător în timp din neamul de Villiers, numărul
nouă în Cercul Celor Doisprezece. Asta ar trebui să-ţi fie de ajuns pentru
început. Dacă ai întrebări mai puţin explozive…
— E vreo toaletă pe-aici?
— Oh, da, desigur. Imediat după colţ. Te conduc.
— Mă descurc şi singură.
— Desigur, spuse domnul George iar, dar mă urmă precum o umbră
mică şi grăsuţă până la uşă.
Acolo se afla, asemenea unui soldat din garda palatului, bărbatul de
mai înainte, cel care era sub legământul tăcerii.
— E uşa următoare. Domnul George arătă în stânga. O să aştept aici.
În toaletă – o încăpere mică, ce mirosea a dezinfectant şi-n care se
aflau un closet şi o chiuvetă – mi-am scos mobilul din geantă. Nu aveam
semnal, desigur. Tare aş fi vrut să-i povestesc lui Leslie despre toate cele
întâmplate. Totuşi, pe telefon puteam încă să văd ora, şi am fost surprinsă şi
nedumerită să constat că era abia prânzul. Mă simţeam de parcă aş fi fost
acolo de zile-ntregi. Şi chiar aveam nevoie la toaletă.
Când am revenit, domnul George mi-a zâmbit uşurat. E clar că se
temuse că aş fi putut să dispar.
În camera arhivei, m-am aşezat din nou pe sofa, iar domnul George s-a
afundat într-un fotoliu din faţa mea.
— Aşadar, să jucăm mai departe jocul întrebărilor, spuse el. Însă, de
data aceasta, alternativ. O întrebare eu, o întrebare tu.
— OK, am spus eu. Dumneavoastră primul!
— Ţi-e sete?
— Da. Aş dori un pahar de apă, dacă se poate. Sau ceai?
Aici jos existau, într-adevăr, apă, suc şi vin, plus un fierbător de apă
pentru ceai. Domnul George pregăti o carafă de ceai Earl Grey.
— Acum tu, spuse el, după ce se aşeză din nou.
— Dacă această capacitate de a călători în timp este dată de o genă,
atunci de ce e aşa de importantă data naşterii? De ce nu i s-a luat mai
demult sânge lui Charlotte pentru a vedea dacă are sau nu gena? Şi de ce nu
poate fi trimisă cu ajutorul cronografului într-un trecut nepericulos înainte să
facă singură saltul şi să rişte să nimerească în mijlocul pericolului?
— Aşadar, în primul rând: noi doar credem că e vorba despre o genă,
dar nu ştim asta. Ştim doar că e ceva din sânge şi care vă deosebeşte de
oamenii normali, dar de găsit încă nu am găsit elementul-minune. Deşi facem cercetări de ani de zile şi vei descoperi în rândurile noastre cei mai buni
savanţi ai lumii. Crede-mă, multe ar fi mult mai simple dacă am putea
descoperi în sânge gena – sau ce altceva o fi. Aşa, ne bazăm pe calcule şi pe
observaţii făcute cu generaţii întregi înaintea noastră.
— Dacă s-ar fi alimentat cronograful cu sângele lui Charlotte, ce s-ar fi
întâmplat?
— În cel mai rău caz l-am fi făcut inutilizabil, spuse domnul George. Şi,
te rog, Gwendolyn, vorbim aici despre o picătură infimă de sânge, nu despre
cât ar intra într-o cisternă! Dar acum sunt eu la rând. Dacă ai putea alege, în
ce epocă ţi-ar plăcea cel mai mult să călătoreşti?
Am cugetat.
— Nu mi-aş dori să mă duc prea departe în trecut. Poate doar zece ani
înapoi. Aş putea astfel să-l mai văd o dată pe tata şi să stau de vorbă cu el.
Pe chipul domnului George se citea mila.
— Da, este o dorinţă de înţeles. Dar nu se poate. Nimeni nu poate
călători înapoi în timpul propriei vieţi. Poţi, cel mult, să călătoreşti în perioada
imediat dinaintea naşterii tale.
— Oh!
Păcat. Îmi imaginasem că aş fi putut să mă întoarc în perioada când
eram în clasele primare, în ziua în care un băiat pe nume Gregory Forbes mă
făcuse „broască râioasă” în curtea şcolii şi mă lovise de patru ori consecutiv
în fluierul piciorului. Aş fi apărut ca Superwoman – iar după aceea, Gregory
Forbes nu ar mai fl lovit în viaţa lui fetiţele, asta era clar.
— E din nou rândul tău, spuse domnul George.
— Am fost învăţată că ar trebui să fac o cruce cu creta în locul de unde
ar fi dispărut Charlotte. La ce ar fi folosit?
Domnul George flutură o mână.
— Uită prostia asta! Mătuşa ta, Glenda, insista că ar fi trebuit să cerem
supravegherea locului. După care, ar fi trebuit să-l trimitem în trecut pe
Gideon cu descrierea poziţiei, iar Gardienii ar fi putut s-o aştepte şi s-o
protejeze pe Charlotte, până când avea să se întoarcă.
— Bine, dar nu se putea şti în ce epocă a ajuns. Astfel, Gardienii ar fi
putut să păzească locul non-stop decenii la rând!
— Da, încuviinţă domnul George suspinând. Întocmai! Acum este din
nou rândul meu. Îţi mai aminteşti de bunicul tău?
— Bineînţeles, Aveam zece ani când a murit. Era total diferit de Lady
Arista, nostim şi deloc sever. Ne spunea mereu, mie şi fratelui meu, poveşti
de groază. L-aţi cunoscut şi dumneavoastră?
— Oh, da! A fost mentorul şi cel mai bun prieten al meu.
Domnul George privi o vreme gânditor în focul din cămin.
— Cine era băieţelul? Am întrebat eu.
— Care băieţel?
— Micuţul de mai devreme, care se ţinea strâns de haina doctorului
White.
— Poftim?
Domnul George îşi luă privirea de la foc şi mă privi nedumerit.
Acum, pe bune! Mai clar de-atât nu mă puteam exprima.
— Un băieţel, mic şi blond, de vreo şapte ani. Stătea lângă domnul
White, am spus eu rar şi apăsat.
— Dar nu era nici un băieţel, ripostă domnul George. Faci mişto de
mine?
— Nu, am spus eu.
Deodată, am înţeles ce se întâmplase şi m-am enervat că nu îmi
dădusem seama numaidecât.
— Un băieţel blond spui? Şapte ani?
— Lăsaţi!
M-am prefăcut foarte interesată de cărţile de pe raftul din spatele meu.
Domnul George tăcu, dar îi puteam simţi privirea cercetătoare aţintită
asupra mea.
— Acum e din nou rândul meu, spuse el în cele din urmă.
— E un joc prostesc. N-am putea mai bine să jucăm şah?
Pe masă se afla un joc de şah. Dar domnul George nu se lăsă deturnat.
— Vezi uneori lucruri pe care alţii nu le văd?
— Băieţeii nu sunt lucruri, am spus eu. Dar da, văd uneori lucruri pe
care alţii nu le văd.
Nici eu nu ştiam de ce îi mărturiseam asta.
Nu ştiu din ce motiv, cuvintele mele părură să-l bucure.
— Uimitor, de-a dreptul uimitor. De când ai acest har?
— L-am avut dintotdeauna.
— Fascinant!
Domnul George se uită împrejur.
— Te rog să-mi spui cine mai este aici în afară de noi şi trage cu
urechea?
— Suntem singuri.
Îmi veni să râd când am văzut chipul dezamăgit al domnului George.
— Of, şi aş fi putut jura că zidurile astea colcăie de fantome, îndeosebi
această încăpere.
Luă o înghiţitură de ceai din ceaşca sa.
— Doreşti cumva biscuiţi? Cu cremă de portocale.
— Da, cu plăcere.
Nu ştiam dacă de vină era faptul că domnul George menţionase
biscuiţii, însă sentimentul de greaţă îmi reveni brusc în stomac. Mi-am ţinut
respiraţia.
Domnul George se ridică şi începu să cotrobăie printr-un dulap.
Senzaţia de ameţeală se accentuă. Domnul George nu ar fi fost prea uimit
dacă s-ar fi întors, iar eu aş fi dispărut pur şi simplu. Ar fi fost totuşi mai bine
să-l avertizez. Poate că stătea prost cu inima.
— Domnule George?
— Acum e din nou rândul tău, Gwendolyn.
Aranjă grijuliu biscuiţii pe o farfurioară, cam la fel cum o făcea de
fiecare dată domnul Bernhard.
— Şi cred că şi ştiu răspunsul la întrebarea ta.
Am fost atentă la ce mi se întâmpla. Ameţeala parcă mă lăsase un pic.
OK, alarmă falsă.
— Să presupunem că aş călători în perioada în care această clădire nu
exista încă. Aş ajunge sub pămând şi m-aş sufoca?
— Oh! Şi eu care-am crezut că mă vei întreba de băieţelul blond! Ei
bine, din toate câte am aflat, nimeni nu a călătorit mai mult de cinci sute de
ani înapoi în timp. Chiar şi pe cronograf, data pentru Rubin – aşadar pentru
tine – poate fi fixată numai până la anul 1560 după Hristos, anul de naştere al
primului călător în timp din cerc, Lancelot de Villiers. Am regretat adesea
acest lucru. Sunt pierduţi atâţia ani extrem de interesanţi… Poftim, ia unul!
Sunt biscuiţii mei preferaţi.
Am întins mâna, deşi farfuria a devenit deodată neclară, iar eu am avut
sentimentul că cineva îmi trăgea sofaua de sub mine.