Roşu de rubin

Doi

Doi.

Leslie numea casa noastră „palat nobil", date fiind numeroasele

camere, tablouri, lambrisaje de lemn şi antichităţi. Ea bănuia că în spatele

fiecărui perete se ascundea o uşă secretă şi că în fiecare dulap exista cel

puţin un compartiment secret. Când eram mai mici, de câte ori venea la noi

în vizită, mergeam cu ea prin toată casa în expediţii de cercetare. Faptul că ni

se interzisese să ne vârâm nasul peste tot făcea aventura şi mai palpitantă.

Inventam mereu strategii iscusite ca să nu fim descoperite. De-a lungul

timpului, chiar am avut unele ascunzişuri tainice şi chiar am găsit o uşă

secretă. Era pe casa scării, în spatele unui tablou în ulei ce înfăţişa un bărbat

gras, cu mustaţă şi cu sabia scoasă, călare şi cu o privire feroce.

Conform informaţiilor date de strămătuşa Maddy, bărbatul feroce era

stră-stră-stră-stră-străunchiul meu Hugh, pe a cărui iapă roaibă o chemase

Annie cea Grasă. Uşa din spatele tabloului nu ducea decât la nişte trepte, la

capătul cărora ajungeai într-o sală de baie. Dar era totuşi o intrare secretă,

care pe noi ne fascinase.

- Ce norocoasă eşti că poţi să locuieşd aici! Spunea mereu Leslie.

Eu eram de părere că mai degrabă Leslie era cea norocoasă. Locuia cu

mama şi cu tatăl ei, şi cu un câine lăţos pe nume Bertie, într-un bloc

confortabil din North Kensington. Nu existau secrete, nici vreun valet

misterios şi nici rude enervante.

Cândva, locuiserăm şi noi într-o astfel de casă - eu, mama, tata şi fraţii

mei - o căsuţă din Durham, în nordul Angliei. Pe urmă însă, tata murise. Sora

mea abia împlinise şase luni, iar mama se mutase cu noi la Londra, probabil

fiindcă se simţea singură. Poate că nici banii nu-i ajungeau.

Mama crescuse ea însăşi în această casă, alături de sora ei Glenda şi

de fratele ei Harry. Unchiul Harry era singurul care nu locuia în prezent în

Londra, ci în Gloucestershire, împreună cu soţia lui.

Casa mi se păruse şi mie la început ca un palat, la fel cum i se păruse şi

lui Leslie. Însă, când trebuie să împărţi un palat cu o familie numeroasă, după

o vreme, palatul nu ţi se mai pare deloc aşa de mare. Mai cu seamă că

existau o mulţime de încăperi de prisos, aşa cum era sala de bal de la parter,

care se întindea pe toată lăţimea casei.

Încăperea asta ar fi fost grozavă pentru a te da cu patinele cu rotile,

lucru care ne era însă interzis. Era o încăpere minunată, cu ferestre înalte, cu