Roşu de rubin

Patru

Patru.
Mătuşa Maddy şedea ciudat de ţeapănă în scaunul ei, cu ochii pironiţi în
gol şi cu mâinile încleştate pe braţele scaunului. Din obraji îi dispăruse orice
urmă de culoare.
— Mătuşă Maddy? Of, mamă, a făcut comoţie? Mătuşă Maddy! Mă auzi?
Mătuşă Maddy!
Am vrut să-i iau mâna, dar mama m-a oprit.
— Nu pune mâna! N-o atinge!
Caroline începu să plângă.
— Ce are? Strigă Nick. A înghiţit ceva?
— Trebuie să sunăm la Urgenţă, am spus eu. Mamă, fă ceva!
— Nu a făcut comoţie. Şi nici nu a înghiţit nimic. Are o viziune, spuse
mama. Îşi revine în curând.
— Sigur?
Privirea fixă a strămătuşii Maddy îmi dădea fiori. Pupilele erau imense,
iar pleoapele – perfect nemişcate.
— S-a făcut brusc aşa de frig aici, şopti Nick. Simţiţi şi voi?
Caroline gemu ca pentru ea:
— Faceţi să înceteze odată!
— Lucy! Strigă cineva.
Ne-am adunat cu toţii laolaltă speriaţi, dar apoi ne-am dat seama că
strămătuşa Maddy fusese cea care strigase. Şi chiar se făcuse mai frig. M-am uitat în jurul meu, dar nu era nici o fantomă prin încăpere.
— Lucy, copile drag. Mă duce la un copac. Un copac cu bobiţe roşii. Of,
unde a dispărut acum? N-o mai pot vedea. E ceva aici, între rădăcini. O piatră
preţioasă imensă, un safir şlefuit. Un ou. Un ou de safir. Ce frumos e! Ce
preţios! Dar acum începe să se crape, oh, se strică, e ceva înăuntru… o
pasăre mică. Un corb. Zboară în pom. Strămătuşa Maddy râse. Însă privirea-i
era la fel de fixă ca mai-nainte. Mâinile continuau să rămână încleştate pe
braţele scaunului. Vine vântul. Râsul strămătuşii Maddy se potoli. O furtună.
Totul se învârte. Zbor. Zbor cu corbul către stele. Un turn. Sus în turn, un ceas
uriaş. Cineva şade acolo sus, pe ceas, şi bălăngăne din picioare. Coboară
imediat, fată neascultătoare! Deodată, în vocea ei se simţi frica. Începu să
ţipe: Furtuna o s-o dărâme. E prea sus. Ce face acolo? O umbră! O pasăre
mare se roteşte pe cer! Acolo! Se năpusteşte asupra ei. Gwendolyn!
Gwendolyn!
Nu se mai oprea. Am împins-o pe mama la o parte, am luat-o pe
strămătuşa Maddy de umeri şi am zgâlţâit-o uşor.
— Sunt aici, mătuşă Maddy! Te rog! Uite!
Strămătuşa Maddy întoarse capul şi mă privi. Treptat, culoarea îi reveni
în obraji.
— Îngeraşul meu, spuse ea. A fost o adevărată nebunie să te cocoţi aşa
de sus!
— Eşti bine acum?
M-am uitat la mama.
— E bine.
— Nu, nu mi-e bine. A fost o viziune rea, spuse ea. Adică, începutul a
fost drăguţ.
Caroline încetă să mai plângă. Ea şi Nick o priveau uimiţi pe strămătuşa
Maddy.
— A fost de-a dreptul sinistru, mormăi Nick. Aţi observat ce frig s-a
făcut?
— Ţi s-a părut, am spus eu.
— Ba nu!
— Şi eu am observat, spuse Caroline. Mi s-a făcut pielea de găină.
Strămătuşa Maddy o luă de mână pe mama.
— Am întâlnit-o pe nepoata ta Lucy, Grace. Este neschimbată.
Zâmbetul acela dulce…
Mama arăta de parcă ar fi stat să plângă.
— Restul iar nu am reuşit să-l înţeleg, continuă strămătuşa Maddy. Un
ou din safir, un corb, Gwendolyn pe ceasornicul turnului şi-apoi pasărea aia
rea. Tu înţelegi ceva?
Mama suspină.
— Bineînţeles că nu, tanti Maddy. Sunt viziunile tale.
Se aşeză pe unul dintre scaunele de lângă ea.
— Da, dar, cu toate acestea, tot nu le înţeleg, spuse strămătuşa Maddy.
Ai notat tot, ca să-i putem povesti mai târziu totul mamei tale?
— Nu, mătuşică, nu am notat.
Maddy se aplecă înainte.
— Atunci, ar trebui să scriem imediat. Aşadar, mai întâi a apărut Lucy,
apoi copacul. Bobiţe roşii… Să fi fost oare un scoruş? Acolo se afla o piatră
preţioasă şlefuită în formă de ou… Doamne, ce foame-mi e! Sper că nu aţi
mâncat desertul fără mine. Astăzi mi-am câştigat două porţii. Sau trei.
— Incidentul de mai devreme a fost mai mult decât sinistru, am spus
eu.
Caroline şi Nick se duseseră deja la culcare, iar eu şedeam pe marginea
patului mamei, încercând să direcţionez discuţia în aşa fel încât să-i pot
povesti despre problema mea. „Mamă, astăzi după-amiază s-a întâmplat
ceva, şi mi-e teamă că s-ar putea repeta.”
Mama se afla în timpul ritualului de frumuseţe de seară. Terminase deja
cu tenul. Era evident că merita să ai grijă de pielea ta. Mama nu îşi arăta cei
patruzeci de ani.
— Am participat pentru prima oară la o viziune a strămătuşii Maddy,
am spus eu.
— E pentru prima oară când a avut una în timpul cinei, răspunse
mama, masându-şi crema pe care o aplicase pe mâini.
Mama spunea mereu că vârsta ţi se citeşte mai ales după pielea de pe
mâini şi de pe gât.
— Şi poţi să iei în serios viziunile ei?
Mama ridică din umeri.
— Eu ştiu? Ai auzit şi tu ce lucruri confuze a povestit. Fiecare le poate
interpreta după cum îi vine mai bine. A avut o viziune şi cu trei zile înainte să
moară bunicul tău. Ceva cu o panteră neagră care-i sărea bunicului la piept.
— Bunicul a murit în urma unui infarct. Se potriveşte.
— Exact ce-am spus… cumva tot se potrivesc. Vrei şi tu cremă de
mâini?
— Aşadar, crezi în asta? Adică în viziunile mătuşii Maddy, nu în crema
de mâini.
— Cred că tanti Maddy chiar vede ce zice. Dar asta nu înseamnă
nicidecum că prezice astfel viitorul. Sau că are vreun alt înţeles.
— Nu pricep!
Am întins mâinile către mama, iar ea a început să mi le dea cu cremă.
— Într-un fel, este cam ca poveştile tale cu fantome, iubito. Eu sunt
convinsă că le poţi vedea, la fel cum sunt convinsă că şi tanti Maddy are
viziuni.
— Asta vrea să însemne că mă crezi că văd fantome, dar nu crezi că ele
şi există? Am spus eu tare şi mi-am retras revoltată mâinile.
— Nu ştiu dacă există cu adevărat, spuse mama. N-are nici o
importanţă ce cred eu.
— Dar, dacă nu ar exista, asta ar însemna că doar mi le-aş închipui. Iar
asta ar echivala cu a fi nebună.
— Nu, spuse mama. Ar însemna doar că… Of, iubito! Nici eu nu ştiu ce
să zic. Uneori, am sentimentul că toţi membrii acestei familii au un pic cam
prea multă imaginaţie. Şi cred că am trăi mult mai liniştiţi şi mai fericiţi dacă
ne-am limita la ceea ce cred oamenii normali.
— Înţeleg, am încuviinţat eu.
Totuşi, poate că nu era o idee atât de bună să-i împărtăşesc noutăţile
mele. „Hei, mamă, astăzi după-amiază, eu şi imaginaţia mea anormală am
călătorit în trecut.'1
— Te rog să nu te simţi jignită, spuse mama. Ştiu că există lucruri între
cer şi pământ pe care nu ni le putem explica. Însă poate că le dăm acestor
lucruri o importanţă exagerată preocupându-ne prea mult de ele. Eu nu
consider că eşti nebună. Nici tu, nici tanti Maddy. Însă, hai să fim serioase!
Crezi că viziunile mătuşii Maddy ar avea vreo legătură cu viitorul tău?
— Poate.
— Ah, da? Ţi-ai propus ca în viitorul apropiat să te sui într-un turn şi să
te aşezi pe ceasornicul de acolo ca să bălăngăni din picioare?
— Bineînţeles că nu. Dar poate că este, de fapt, un simbol.
— Da, poate că aşa e, spuse mama. Sau poate că nu e. Hai, du-te la
culcare acum, iubito! A fost o zi lungă. Se uită la ceasul de pe noptieră. Să
sperăm că, între timp, a scăpat şi Charlotte de ziua asta. Of, Doamne, îmi
doresc aşa de mult să fi reuşit până la urmă.
— Poate că şi Charlotte are, pur şi simplu, prea multă imaginaţie, am
spus eu, apoi m-am ridicat şi i-am dat mamei un sărut.
Urma să mai încerc şi a doua zi.
Poate.
— Noapte bună.
— Noapte bună, fiica mea cea mare. Te iubesc.
— Şi eu pe tine, mamă.
După ce am intrat în camera mea şi am închis uşa, m-am băgat în pat,
simţindu-mă ca naiba. Ştiam că ar fi trebuit să-i povestesc mamei totul. Însă
ceea ce spusese mă pusese pe gânduri. Sigur că aveam multă imaginaţie,
dar a avea imaginaţie era una, iar a-ţi închipui că ai călătorit în timp era cu
totul altceva.
Oamenii care şi-au închipuit aşa ceva au fost puşi sub observaţie şi
tratament medical. Pe drept cuvânt, găseam eu. Poate că eram şi eu la fel ca
persoanele alea care pretindeau că fuseseră răpite de extratereştri. Adică,
pur şi simplu dusă.
Am pocnit din degete ca să se stingă veioza de pe noptieră şi m-am
cuibărit sub pătură. Ce era mai rău, la urma urmei? Să fii nebun sau să
călătoreşti cu adevărat în timp?
„Probabil că ultima”, m-am gândit eu. Împotriva primeia, probabil,
puteai să iei pastile.
Pe întuneric, frica se reinstală. Am început să mă gândesc din nou la
cât de mult aş cădea de aici de sus până pe sol. Aşa că am pocnit din degete
ca să se aprindă iar veioza şi m-am întors cu faţa la perete. Pentru a putea
adormi, am încercat să mă gândesc la ceva inofensiv, neutru, dar nu-mi
venea nimic în minte. În cele din urmă, am început să număr invers de la o
mie.
La un moment dat, trebuie să fi adormit, căci visam o pasăre mare
când m-am trezit cu inima bătându-mi cu putere.
Apăru din nou senzaţia groaznică de ameţeală. Panicată, am sărit din
pat şi am început să fug, atât cât îmi permiteau genunchii moi ca de gumă,
înspre camera mamei. Nu-mi păsa dacă avea să mă considere nebună, voiam
numai să se termine ce mi se întâmpla. Şi nu îmi doream să cad de la
înălţimea a trei etaje!
Am reuşit să ajung doar până în hol, apoi m-am prăbuşit. Convinsă că
mi-a venit sfârşitul, am închis strâns ochii. Dar nu am făcut decât să cad
destul de dureros în genunchi pe ceva care s-a simţit la fel ca familiarul
parchet. Am deschis precaută ochii. Se luminase, ca şi când s-ar fi făcut
deodată dimineaţă. Sperasem pentru o clipă că nu se întâmplase nimic, dar
apoi am văzut că nimerisem în holul nostru, care arăta însă altfel decât îl
ştiam. Pereţii erau văruiţi în verde oliv, iar de tavan nu atârna nici o lustră.
Din camera lui Nick se auzeau voci. Voci de femei.
M-am ridicat repede. Dacă mă vedea cineva… Cum puteam să explic
de unde apărusem aşa subit? Şi îmbrăcată cu o pijama Hello Kitty.
— M-am săturat să mă mai trezesc devreme, spuse o voce. Walter are
voie să doarmă până la nouă! Noi însă? Aş fi putut să rămân şi eu la fermă şi
să continui să mulg vacile.
— Walter a fost de serviciu jumătate din noapte, Clarisse. Boneţica îţi
şade strâmb, spuse a doua voce. Strecoară-ţi părul sub ea cum se cuvine,
altfel ne ocărăşte doamna Mason.
— Ea oricum nu face decât să ne ocărască toată ziulica, murmură
prima voce.
— Sunt alte doamne ale casei mult mai severe, draga mea Clarisse.
Vino acum, am întârziat. Mary a coborât deja de un sfert de oră.
— Da, şi şi-a făcut chiar şi patul. Zeloasă ca-ntotdeauna; şi curată,
întocmai cum îşi doreşte doamna Mason. Într-adins face asta. Ai atins
vreodată cu mâna pledul ei? Este moale, moale. Nu-i cinstit!
Trebuia să plec de aici în cea mai mare viteză. Dar încotro? Noroc că
ştiam locul.
— Pledul meu zgârie groaznic, se plânse vocea lui Clarisse.
— La iarnă ai să fii bucuroasă că-l ai. Hai acum!
Cineva apăsă pe clanţă. Am sărit lângă dulapul din perete, am tras de
uşă, am deschis-o, apoi am închis-o din nou, exact în momentul în care uşa
camerei lui Nick se deschise.
— Doar că nu pricep de ce este pledul meu aspru, iar Mary are unul
atât de moale, spuse vocea lui Clarisse. Totul este atât de nedrept aici! Betty
are voie să plece cu Lady Montrose la ţară, iar noi trebuie să rămânem toată
vara în oraşul ăsta îmbâcsit.
— Chiar ar trebui să încerci să nu te mai plângi atâta, Clarisse.
Nu puteam decât să fiu de acord cu cealaltă femeie. Clarisse asta nu
era decât o megasmiorcăită.
Le-am auzit pe cele două coborând treptele şi am răsuflat uşurată.
Scăpasem ca prin urechile acului. Ce bine că ştiam locul! Şi-acum ce era de
făcut? Trebuia să aştept în dulap până urma să mă întorc? Probabil că era cel
mai sigur aşa. Suspinând, mi-am încrucişat braţele la piept.
În spatele meu, cineva gemu în întuneric.
Am îngheţat de frică. Pentru Dumnezeu, ce era asta?
— Clarisse, tu eşti? Se auzi de pe raftul de lenjerie. Era o voce
bărbătească. Am adormit?
Cerule mare! Cineva chiar dormea în dulap. Ce apucături mai erau şi
astea?
— Clarisse? Mary? Cine e aici? Întrebă vocea, de data asta evident mai
trează.
Se auzi ceva în întuneric. O mână pipăi după mine şi mă atinse pe
spate. Nu am aşteptat să mă prindă, ci am deschis uşa dulapului şi am fugit.
— Stai! Rămâi pe loc!
Am privit scurt peste umăr. Un tânăr într-o cămaşă lungă şi albă sări
după mine din dulap.
Am coborât în fugă treptele. În numele cerului, unde ar fi trebuit să mă
ascund acum? Paşii locatarului dulapului se auzeau tropăind în urma mea, iar
el urla:
— Opriţi hoţul!
Hoţ? Probabil că nu auzeam bine! Ce-i furasem oare? Scufia de noapte?
Ce bine că puteam să cobor treptele astea şi-n somn. Cunoşteam
fiecare treaptă ca pe propriul buzunar. Am coborât două etaje cu viteza
luminii, trecând pe lângă tabloul cu stră-stră-străunchiul Hugh, pe care l-am
lăsat pe stânga cu un oarecare regret, căci uşa secretă din spatele lui ar fi
fost o ieşire grozavă din această situaţie nenorocită. Dar mecanismul se bloca
totdeauna un pic, iar în timpul de care aveam nevoie ca să deschid uşa
bărbatul în cămaşă de noapte m-ar fi ajuns. Nu, aveam nevoie de o
ascunzătoare mai bună.
La primul etaj, aproape că am dărâmat o fată cu bonetă care ducea o
cană mare. A scos un ţipăt strident când am trecut în viteză pe lângă ea şi –
ca într-o scenă de film – a lăsat să-i cadă cana. Podeaua s-a umplut de lichid
amestecat cu cioburi.
Am sperat că urmăritorul meu va aluneca – tot ca într-o scenă de film.
Oricum, nu a trecut prea repede de zonă. Avansul l-am folosit pentru a urca în
fugă treptele care duceau la galeria pentru orchestră. Am smuls uşa de la
ascunzătoarea de sub scări şi m-am ghemuit acolo. La fel ca în vremea mea,
aici era praf, dezordine şi plin de pânze de păianjen. Prin crăpăturile dintre
trepte pătrundea ceva lumină, destulă pentru a vedea că aici nu dormea
nimeni. La fel ca la noi, locul era ticsit până în ultimul colţişor cu vechituri.
Auzeam de deasupra voci vorbind tare. Bărbatul în cămaşă de noapte
discuta cu biata fată care scăpase cana.
— Probabil că e o hoaţă! Nu am mai văzut-o prin casă.
Începură să se mai audă şi alte voci.
— A fugit jos. Poate că mai sunt şi alţi hoţi în casă.
— N-am ce să fac, doamnă Mason. Hoaţa asta a năvălit pur şi simplu
peste mine. Probabil căuta bijuteriile lui Milady.
— Pe scări nu m-am întâlnit cu nimeni, aşa că sigur încă stă ascunsă pe
undeva. Încuiaţi uşa şi scotociţi toată casa, ordonă o voce feminină foarte energică. Iar dumneata, Walter, du-te imediat sus şi îmbracă-te. Gambele
dumitale păroase nu sunt cea mai plăcută imagine în zori de zi.
Doamne! Copil fiind, mă ascunsesem aici de vreun milion de ori, dar
nu-mi fusese niciodată mai frică decât în acel moment că aş putea fi
descoperită. Atentă, fără să fac vreun zgomot care să mă dea de gol, m-am
afundat cât mai adânc printre vechituri. Un păianjen îmi alergă pe braţ, iar eu
abia m-am abţinut să nu ţip cât mă ţinea gura, aşa de mare era.
— Lester, domnule Jenkins şi tu, Tott, controlaţi parterul şi beciul. Eu şi
Mary verificăm la primul etaj. Clarisse, păzeşte uşa din spate, Helen –
intrarea.
— Şi dacă vrea să scape prin bucătărie?
— Atunci ar trebui să treacă mai întâi de doamna Craine şi de oalele ei
de metal. Căutaţi sub scări şi în spatele tuturor draperiilor.
Eram pierdută.
Ah, la naiba. Totul era de-a dreptul suprarealist!
Mă aflam într-o magazie, în pijama, printre pânze groase de păianjen,
mobile prăfuite şi – o, Doamne!
— Un crocodil împăiat, aşteptând să fiu arestată pentru tentativă de jaf.
Şi toate astea numai pentru că ceva nu a mers bine, iar Isaac Newton a greşit
nişte calcule.
Simţindu-mă foarte furioasă şi neajutorată, am început să plâng. Poate
că acestor oameni avea să li se facă milă de mine dacă mă găseau în
asemenea hal. În întunericul de sub scară nu vedeam decât ochii crocodilului
împăiat licărind intermitent. De peste tot se auzeau paşi. Praful ce cădea de
pe treptele de deasupra îmi intra în ochi.
Apoi însă, am simţit din nou gheara din stomac, o senzaţie care nu-mi
mai fusese niciodată aşa de dragă. Crocodilul dispăru din faţa ochilor, apoi
totul începu să se rotească iar în jurul meu şi se făcu din nou linişte. Şi
întuneric beznă.
Am inspirat adânc. Nu aveam motive să mă panichez. Probabil că
revenisem şi mă aflam acum în vremurile noastre, blocată în magazia de sub
scară. Unde încă mai existau pânze groase de păianjen.
Ceva mă mângâie delicat pe faţă. OK, deci existau totuşi motive de
panică. Am început să dau din braţe cu disperare şi să lovesc cu picioarele pe
sub o comodă. Bubuia, lemnul scârţâia, iar o veioză veche se prăvăli pe
podea. Aşa apreciam eu, că fusese o veioză, căci de văzut n-o văzusem. Dar
reuşisem să mă eliberez. Uşurată, m-am dus pe pipăite înspre uşă şi am ieşit
târâş. Afară din ascunzătoare era încă întuneric, însă reuşeam să disting
conturul balustradei, ferestrele înalte, candelabrele sclipitoare.
Şi pe cineva care venea spre mine. Lumina unei lanterne mă orbi.
Am deschis gura să ţip, dar nu am reuşit să scot vreun sunet.
— Căutaţi ceva anume în magazie, Miss Gwendolyn? Întrebă persoana.
Era domnul Bernhard. Vă ajut cu plăcere.
— Ăăă, păi… eu… Nu mai aveam aer, aşa de tare mă speriasem. Dar
dumneavoastră ce faceţi aici jos?
— Am auzit gălăgie, spuse domnul Bernhard cu demnitate. Arătaţi un
picuţ cam… prăfuită.
— Da.
Prăfuită, plină de zgârieturi şi cu faţa plânsă. Mi-am şters pe furiş
lacrimile de pe obraji.
Domnul Bernhard mă cercetă în lumina lanternei cu ochii lui de bufniţă.
Eu mi-am întors sfidătoare privirea. Doar nu era interzis să te ascunzi
noaptea într-un dulap, nu? Şi ce-l interesau pe domnul Bernhard motivele?
Oare şi dormea cu ochelarii pe nas?
— Mai sunt două ore până să sune deşteptarea, spuse el în cele din
urmă. Propun să le petreceţi în patul dumneavoastră. Mă voi odihni şi eu un
pic. Noapte bună.
— Noapte bună, domnule Bernhard, am spus şi eu.
Din Analele gardienilor
12 iulie 1851
În ciuda unei percheziţii minuţioase a casei, hoaţa care a fost văzută în
zorii zilei în reşedinţa din Bourdon Place a lordului Horatio Montrose (Cercul
Iniţiaţilor) nu a putut fi găsită. Probabil că a reuşit să fugă în grădină pe una
dintre ferestre. Menajera casei, doamna Mason, a întocmit o listă cu obiectele
sustrase. Argintărie şi bijuterii preţioase aparţinând lui Lady Montrose, printre
care un colier oferit în dar mamei lordului Montrose de către Ducele de
Wellington. Lady Montrose se află momentan la ţară.
A consemnat: David Loyde, Iniţiat de gradul doi.