Roşu de rubin

Trei

Trei.
Când am putut din nou să văd clar, o maşină de epocă dispăru după
colţ, iar eu eram îngenuncheată pe trotuar, tremurând de frică.
Ceva nu era în regulă cu strada asta. Arăta altfel decât de obicei. Toate
se schimbaseră în ultima secundă.
Ploaia încetase, în schimb bătea un vânt îngheţat şi era mult mai
întuneric decât înainte, aproape noapte. Magnolia nu avea nici flori, nici
frunze. Nici nu eram sigură dacă mai era o magnolie.
Vârfurile gardului ce-o înconjurau erau vopsite în auriu. Aş fi putut jura
că ieri erau negre.
O altă maşină de epocă viră după colţ. Un vehicul ciudat, cu roţi înalte
şi cu spiţe deschise la culoare. Am privit de-a lungul trotuarului – băltoacele
dispăruseră. Şi semnele de circulaţie. Pavajul era strâmb şi bombat, iar
felinarele stradale arătau altfel, lumina lor gălbuie abia ajungând până la
intrarea următoarei case.
Adânc în sufletul meu aveam o presimţire rea, dar nu eram pregătită să
eliberez aceste gânduri.
Aşadar, m-am forţat să-mi recapăt mai întâi răsuflarea. După care, m-
am mai uitat o dată de jur împrejur, de data aceasta mai cu atenţie.
OK, la drept vorbind, nimic nu era foarte schimbat. Majoritatea caselor
arătau, de fapt, ca-ntotdeauna. Totuşi, acolo în fund, dispăruse magazinul de
ceai de unde mama cumpăra delicioşii biscuiţi Prince-of-Wales, iar casa din
colţ, cu coloanele ei impunătoare din faţă, îmi era total necunoscută.
Un bărbat cu pălărie şi cu un palton negru mă examină uşor iritat,
trecând pe lângă mine, dar nu încercă să-mi vorbească şi nici să mă ajute. M-
am ridicat şi mi-am scuturat mizeria de pe genunchi.
Presimţirea mea rea devenea încet, dar sigur o certitudine
înspăimântătoare.
Cui încercam eu să-i demonstrez ceva?
Nu nimerisem nici în mijlocul unui raliu de maşini de epocă şi nici
magnolia nu-şi lepădase aşa, deodată, frunzele. Şi, deşi aş fi dat orice ca de
după colţ să apară Nicole Kidman, nu mă aflam, din păcate, nici în culisele
unui film după un roman de Henry James.
Ştiam exact ce se întâmplase. Pur şi simplu, ştiam. Şi mai ştiam că
trebuia să fi fost vorba despre o eroare.
Călătorisem într-o altă epocă.
Nu Charlotte. Eu. Cineva făcuse o mare greşeală.
Dinţii au început brusc să-mi clănţăne. Nu doar de emoţie, ci şi de frig.
Era îngrozitor de frig.
„Eu aş şti ce să fac” – cuvintele lui Charlotte îmi răsunară iar în urechi.
Clar, Charlotte ar fi ştiut ce ar avea de făcut. Mie însă nu-mi spusese
nimeni nimic.
Aşadar, stăteam la colţul străzii mele, tremurând şi cu dinţii
clănţănindu-mi, dându-le ocazia trecătorilor să se zgâiască la mine. Nu erau
însă prea mulţi. O femeie tânără, într-un palton până la glezne şi cu un coş pe
braţ, trecu pe lângă mine şi, în urma ei, un bărbat cu pălărie şi cu guler înalt.
— Mă scuzaţi, am spus eu. Aţi putea cumva să-mi spuneţi în ce an
suntem?
Femeia se făcu însă că nu mă aude şi grăbi pasul.
Bărbatul clătină din cap.
— Câtă obrăznicie, bombăni el.
Am oftat. Oricum, informaţia nu mi-ar fi fost de prea mare folos, în
principiu, nu avea nici o importanţă dacă ne găseam în 1899 sau în 1923.
Cel puţin, ştiam unde mă aflam. Locuiam la mai puţin de o sută de
metri de aici. Ce altceva mai bun aş fi putut face decât să mă duc acasă?
Ceva trebuia să fac.
Strada îmi părea paşnică şi liniştită în crepuscul, pe măsură ce
mergeam încet înapoi, privind în toate părţile. Ce era diferit, ce era la fel?
Chiar şi privite mai de aproape, casele se asemănau mult cu cele din vremea
mea. Aveam sentimentul că vedeam anumite detalii pentru prima oară, dar
poate că nici nu le dădusem prea multă atenţie înainte. Am aruncat automat
o privire vizavi, la numărul 18, dar nu era nimeni în faţa intrării, nici un om
negru cât vedeai cu ochii.
M-am oprit.
Casa noastră arăta la fel ca în vremea mea. Ferestrele de la parter şi de
la primul etaj erau puternic luminate; chiar şi în camera de sub acoperiş a
mamei ardea lumina. Mi se făcuse tare dor privind casa. De lucarne atârnau
sloiuri de gheaţă.
„Eu aş şti ce să fac.”
Da, ce ar fi făcut Charlotte? În curând, avea să se întunece şi era
îngrozitor de frig. Unde s-ar fi dus Charlotte ca să nu îngheţe? Acasă?
Am privit în sus, spre ferestre. Poate că bunicul trăia încă. Poate chiar
m-ar recunoaşte. La urma urmei, m-a ţinut pe genunchii lui când eram mică…
Ah, prostii!
Chiar şi dacă se născuse, nu prea putea să-şi amintească de mine din
moment ce nici nu mă cunoscuse încă.
Frigul se strecura pe sub fulgarin. Gata, am să sun pur şi simplu şi am
să cer găzduire pentru o noapte.
Întrebarea era cum aveam să fac asta.
— Bună ziua, mă numesc Gwendolyn şi sunt nepoata lordului Lucas
Montrose, care e posibil nici să nu se fi născut încă.
N-aveam cum să presupun că cineva m-ar fi crezut. Probabil că aş fi
fost internată într-un spital de nebuni mai iute decât mi-aş fi imaginat. Iar, în
acele timpuri, spitalele de nebuni erau locuri sumbre, de unde, odată intrat,
nu mai ieşeai niciodată.
Pe de altă parte, nu prea aveam alternative. Nu mai avea să dureze
mult şi se făcea întuneric beznă, şi undeva trebuia să-mi petrec noaptea, fără
să deger. Şi fără să fiu dibuită de Jack Spintecătorul. Doamne, Dumnezeule
mare! Oare când o mai fi trăit şi ăsta? Şi unde? Totuşi, poate că nu aici, în
nobilul Mayfair!
Dacă aş fi reuşit să stau de vorbă cu unul dintre strămoşii mei, poate că
aş fi reuşit şi să-l conving că ştiam mai multe despre familie şi despre casă
decât un străin oarecare. Cine, în afară de mine, ar fi putut, de exemplu, să
răspundă imediat că numele calului stră-stră-stră-străunchiului Hugh a fost
Annie cea Grasă? Astea erau informaţii pe care numai o persoană din interior
le putea deţine.
O rafală de vânt mă făcu să tresar. Era atât de frig. Nu m-ar fi mirat
dacă ar fi început să ningă.
— Bună ziua, mă cheamă Gwendolyn şi vin din viitor. Drept dovadă, vă
arăt acest fermoar. Pariez că nu s-a inventat încă, nu-i aşa? Aşa cum nu s-au
inventat nici jumbo-jeturile, televizoarele sau frigiderele…
Puteam măcar să încerc. Am tras aer în piept şi m-am apropiat de uşa
casei.
Treptele îmi păreau cunoscute şi străine în acelaşi timp. Mâna căută
automat butonul soneriei. Dar nu era niciunul. Probabil că nici soneriile
electrice nu se inventaseră încă. Din păcate, nici acest lucru nu-mi dădea
vreun indiciu despre anul în care mă aflam. Nici măcar nu ştiam când se
inventase curentul electric. Înainte sau după vaporul cu aburi? Învăţasem
asta la şcoală? Dacă da, din păcate, nu puteam să-mi amintesc.
Am găsit un mâner atârnat de un lanţ, cam ca lanţul rezervorului vechi
de toaletă de la Leslie de-acasă. Am tras cu putere de el şi am auzit un clopot
sunând dincolo de uşă.
Oh, Doamne!
Probabil că avea să-mi deschidă cineva din personalul casei. Ce puteam
să zic ca să-mi dea voie să văd un membru al familiei? Poate că stră-stră-
stră-străunchiul Hugh trăia încă? Sau deja. Ei, oricum, numai să trăiască. Am
decis să întreb pur şi simplu de el. Sau de Annie cea Grasă.
Se auzeau paşi apropiindu-se, aşa că mi-am adunat tot curajul. Dar nu
am apucat să văd cine mi-a deschis uşa, căci mi s-au înmuiat din nou
picioarele, am zburat din nou în timp şi spaţiu, apoi mi-am revenit.
Mă aflam iar pe preşul din faţa intrării casei noastre, am sărit în
picioare şi am privit împrejur. Totul arăta ca-nainte, când am plecat să
cumpăr dropsuri de lămâie pentru strămătuşa Maddy. Casele, maşinile
parcate, chiar şi ploaia.
Omul negru din faţa intrării de la numărul 18 se holba la mine.
— Da, nu numai tu eşti uimit, am murmurat eu.
Cât timp lipsisem? Oare omul negru văzuse cum dispărusem la colţul
străzii şi cum reapărusem pe preşul de la intrare? Cu siguranţă că nu îi venise
a crede ochilor. Aşa merita! Acum, putea să vadă şi el cum e când se poartă
alţii misterios.
Am sunat insistent. Domnul Bernhard deschise uşa.
— Ne grăbim? Întrebă el.
— Dumneavoastră poate că nu, dar eu da!
Domnul Bernhard ridică din sprâncene.
— Scuze, am uitat ceva important.
M-am strecurat pe lângă el şi am urcat treptele în fugă, două câte
două.
Strămătuşa Maddy mă privi uimită când am năvălit pe uşă.
— Am crezut că ai plecat, îngeraş.
Am privit la ceasul din perete cu răsuflarea întretăiată. Nu trecuseră
decât douăzeci de minute de când părăsisem camera.
— Dar e bine că te-ai întors. Am uitat să-ţi spun că la Selfridges au
aceleaşi dropsuri şi fără zahăr, iar ambalajul arată identic! Sub nici o formă
să nu cumperi din acelea, căci cele fără zahăr provoacă… Ei bine, provoacă
diaree!
— Mătuşă Maddy, de ce sunt toţi aşa de siguri că Charlotte are gena?
— Pentru că… nu poţi să mă întrebi ceva mai uşor?
Strămătuşa Maddy arăta cam încurcată.
— I s-a făcut analiza sângelui? Nu ar putea să mai aibă şi altcineva
gena?
În cele din urmă, respiraţia mi s-a liniştit.
— Charlotte este, cu siguraţă, posesoarea genei.
— Deoarece s-a văzut asta în ADN-ul ei?
— Îngeraş, zău că nu sunt persoana potrivită pentru asemenea
întrebări. Am fost dintotdeauna tufă la biologie, nici măcar nu ştiu ce-i ăla
ADN. Cred că nu prea are vreo legătură cu biologia, ci cu matematica
superioară. Din păcate, şi la matematică am fost mereu foarte slabă. Când e
vorba despre numere şi despre formule, îmi închid pur şi simplu urechile. Tot
ce-ţi pot spune este că Charlotte a venit pe lume exact în ziua indicată şi
calculată pentru ea cu secole în urmă.
— Aşadar, ziua de naştere decide dacă ai gena sau nu?
Îmi muşcam buza de sus. Charlotte se născuse pe şapte octombrie, iar
eu – pe opt. Ne despărţea doar o zi.
— Mai degrabă viceversa, spuse strămătuşa Maddy. Gena decide ora
naşterii. Au calculat asta cu precizie.
— Şi dacă au greşit calculul?
„Cu o zi!” Simplu. Era o eroare. Nu Charlotte avea nenorocita asta de
genă, ci eu. Sau o aveam amândouă. Sau… M-am lăsat să cad pe taburet.
Strămătuşa Maddy clătină din cap.
— Nu au greşit calculul, îngeraş. Cred că, dacă aceşti oameni chiar ştiu
să facă ceva bine, atunci ştiu să calculeze.
Cine erau de fapt „aceşti oameni” până la urmă?
— Oricine poate să mai şi greşească un calcul, am spus eu.
Strămătuşa Maddy râse.
— Mă tem că nu şi Isaac Newton.
— Newton a calculat ziua de naştere a lui Charlotte?
— Copila mea dragă, îţi înţeleg curiozitatea. Când eram şi eu tânără ca
tine, eram la fel. Însă, în primul rând, uneori este mai bine să fii neştiutor şi,
în al doilea rând, mi-aş dori mult, mult de tot nişte dropsuri de lămâie.
— Totul este atât de lipsit de logică, am spus eu.
— Doar în aparenţă. Strămătuşa Maddy îmi mângâie mâna. Chiar dacă
acum nu ştii mai multe decât înainte, discuţia asta rămâne între noi. Dacă
află bunica ta ce ţi-am povestit, o să se supere. Şi, când se supără, este şi
mai îngrozitoare ca de obicei.
— N-am să te dau de gol, mătuşă Maddy. Şi-ţi voi aduce imediat
bomboane.
— Eşti un copil bun.
— Mai am doar o întrebare: La câtă vreme după primul salt în timp vine
al doilea?
Mătuşa Maddy suspină.
— Te rog! Am insistat eu.
— Nu cred că e vreo regulă, spuse strămătuşa Maddy. Fiecare purtător
de genă este diferit. Dar niciunul nu poate influenţa singur călătoria în timp. I
se întâmplă zilnic, total incontrolabil, chiar şi de mai multe ori pe zi. De aceea
este aşa de important acest cronograf. Din câte am înţeles, cu ajutorul lui,
Charlotte va reuşi să nu rătăcească neajutorată prin timp, ci să fie trimisă
ţintit în perioade aproximative, unde nu i se poate întâmpla nimic. Aşa că nu-
ţi face griji pentru ea.
Ca să fiu sinceră, îmi făceam mai multe griji pentru mine însămi.
— Aşadar, cât timp rămâi plecat în trecut? Am întrebat eu într-un suflet.
Şi, la al doilea salt, este posibil să ajungi chiar şi în epoca dinozaurilor, când
aici totul era doar o mlaştină?
Strămătuşa mea mă-ntrerupse cu o mişcare a mâinii.
— Acum gata, Gwendolyn! Nici eu nu le ştiu pe toate.
M-am adunat.
— În orice caz, mulţumesc pentru răspunsuri, am spus eu. Mi-ai fost de
mare ajutor.
— Nu prea cred. Mă mustră îngrozitor conştiinţa. Practic, nu ar trebui să
te ajut, mai ales că eu însămi nu ar trebui să ştiu toate astea. Dacă l-aş fi
întrebat cândva despre aceste secrete pe fratele meu – dragul tău bunic – la
fel mi-ar fi răspuns şi el mie. El spunea: „Cu cât ştii mai puţine despre asta,
cu atât e mai sănătos”. Acum, te duci, în sfârşit, să-mi cumperi bomboane? Şi
te rog să nu uiţi: cu zahăr.
Strămătuşa Maddy flutură uşor mâna în urma mea.
Cum era posibil ca secretele să dăuneze sănătăţii? Şi cât de multe ştia
bunicul meu?
— Isaac Newton? Repetă Leslie uluită. Ăsta n-a fost ăla cu gravitaţia?
— Ba da. Dar se pare că tot el a calculat şi ziua de naştere a lui
Charlotte.
Mă aflam în raionul alimentar de la Selfridges, în faţa raftului cu
iaurturi, şi ţineam cu mâna dreaptă mobilul la o ureche, în vreme ce mi-o
astupam pe cealaltă cu mâna stângă.
— Din păcate însă, nimeni nu crede că a greşit calculul. Clar, cine ar
putea crede aşa ceva când e vorba despre Newton! Dar trebuie să fi greşit,
Leslie. Eu m-am născut la o zi diferenţă de Charlotte şi eu am călătorit în
timp, nu ea.
— Asta este mai mult decât misterios. Ah, porcăriei ăsteia îi trebuie iar
ore întregi ca s-o ia din loc. Hai odată, rablă ce eşti! Strigă Leslie la
computerul ei.
— Of, Leslie, a fost aşa de… ciudat! Am fost atât de aproape să stau de
vorbă cu unul dintre strămoşii mei! Ştii, poate cu tipul ăla gras din tabloul în
spatele căruia se află uşa secretă, stră-stră-stră-stră-străunchiul Hugh. Asta,
dacă mă aflam în timpul vieţii lui, şi nu în altă perioadă. Aş fi putut tot atât de
bine să fiu trimisă la casa de nebuni.
— Numai Dumnezeu ştie ce ţi s-ar fi putut întâmpla, spuse Leslie. Eu tot
nu înţeleg! Toţi anii ăştia să se facă aşa un circ în jurul lui Charlotte, şi-apoi să
se întâmple asta! Trebuie să-i povesteşti imediat mamei tale. Şi trebuie
neapărat să te întorci numaidecât acasă! Se poate repeta în orice clipă!
— Îţi dă fiori, nu?
— Absolut. OK, acum sunt online. Dau mai întâi căutare pe Google
pentru Newton. Iar tu pleacă acasă, hai! Ai idee de când există Selfridges? E
foarte posibil ca în acel loc să fi fost cândva doar o groapă, şi-ai să cazi
doisprezece metri în gol!
— Bunica o s-o ia razna de-a binelea dacă află, am spus eu.
— Da, şi biata Charlotte… gândeşte-te, în toţi aceşti ani a trebuit să
renunţe la tot, şi-acum nici măcar nu se alege şi ea cu ceva. Fii atentă, am
găsit. Newton. Născut în 1643, la Woolsthorpe – unde naiba mai e şi asta?
— Decedat în 1727, la Londra. Bla bla bla. Nu e nimic despre călătorii în
timp, ci numai ceva despre calcule infinitesimale, de care n-am auzit în viaţa
mea. Tu? Transcedentalitatea tuturor spiralelor… Quadratix, optică, mecanica
universului, bla bla, ah, uite şi legea atracţiei gravitaţionale… mda, chestia cu
transcedentalitatea spiralelor sună cel mai apropiat de călătoriile în timp, nu
crezi?
— Sincer, nu, am spus eu.
Lângă mine, o pereche discuta cu voce tare despre ce iaurt să
cumpere.
— Încă mai eşti la Selfridges? Strigă Leslie. Du-te acasă!
— Am pornit deja, am spus eu fluturând punga galbenă de hârtie cu
dropsurile strămătuşii Maddy şi îndreptându-mă spre ieşire. Dar, Leslie, nu
pot povesti asta acasă. M-ar lua drept nebună.
Leslie pufăi în telefon:
— Gwen! Orice altă familie te-ar trimite la balamuc, dar nu şi a ta! Ai tăi
nu vorbesc decât despre călătorii în timp, cronometre şi lecţii de mister.
— Cronografe, am corectat-o eu. O chestie care funcţionează cu sânge!
E scârbos sau e… scârbos?
— Cro-no-graf! OK, i-am dat căutare pe Google.
M-am strecurat prin mulţimea de pe Oxford Street până la primul
semafor.
— Mătuşa Glenda o să spună că inventez totul ca să mă dau mare şi ca
s-o eclipsez pe Charlotte.
— Ei şi? Mai încolo, când vei pleca a doua oară, o să-şi dea seama că se
înşală.
— Şi dacă nu mai plec deloc? Dacă a fost o chestie singulară? Ca un
guturai.
— Nici tu nu crezi ce zici. OK, un cronograf pare să fie un ceas de mână
absolut obişnuit. Găseşti o groază pe eBay, de la zece lire. Ah, fir-ar.
Aşteaptă, am să dau căutare după Isac Newton şi cronograf, şi călătorii în
timp, şi sânge.
— Ei?
— Nimic.
Leslie oftă.
— Acum îmi pare rău că nu am cercetat asta mai devreme. Am să fac
mai întâi rost de bibliografie. Tot ce se poate găsi despre călătoriile în timp.
La ce naiba mai am legitimaţia de bibliotecă, nu? Unde eşti acum?
— Traversez Oxford Street şi o iau apoi pe Duke Street.
Brusc, mi-a venit să chicotesc.
— Întrebi pentru că vrei să vii aici cu o cretă ca să trasezi o cruce, în
caz că se întrerupe brusc legătura? Mă tot gândesc la ce i-ar folosi oare lui
Charlotte tâmpenia asta de cruce trasată cu creta.
— Eu ştiu? Poate că aşa l-ar trimite după ea pe tipul celălalt care
călătoreşte în timp. Cum ziceai că-l cheamă?
— Gideon de Villiers?
— Ce nume tare! Ia să-l caut eu pe Google şi pe-ăsta. Gideon de
Villiers. Cum se scrie?
— De unde să ştiu? Să ne întoarcem la crucea trasată cu creta: unde ar
trebui să-l trimită pe acest Gideon? Adică, în ce perioadă? Charlotte ar putea
fi oriunde. În orice minut, în orice oră, în orice an, în orice secol. Nuuu,
semnul ăsta cu creta nu are nici o noimă.
Leslie îmi ţipă atât de tare în ureche, încât aproape că-mi căzu telefonul
din mână.
— Gideon de Villiers. Am găsit unul.
— Pe bune?
— Da. Scrie aşa: „Echipa de polo de la Greenwicher Vincent-Internat a
câştigat şi anul acesta campionatul de polo All-EnglandSchool. De cupă s-au
bucurat împreună, de la stânga la dreapta, directorul William Henderson,
antrenorul John Carpenter, căpitanul echipei Gideon de Villiers…” şi aşa mai
departe. Wow, mai e şi căpitan. Din păcate, fotografia este minusculă, nu poţi
deosebi oamenii de cai. Unde eşti, Gwen?
— Tot pe Duke Street. Se potriveşte: Internatul din Greenwich, polo…
Sigur el este. Scrie cumva şi că, din când în când, dispare pur şi simplu?
Poate chiar din şaua calului?
— Ah, acuma văd, articolul e de acum trei ani. Între timp, poate că a şi
terminat şcoala. Ai iar ameţeli?
— Până acum, nu.
— Unde eşti?
— Leslie! Tot pe Duke Street. Merg cât de repede pot.
— OK, stăm la telefon până ajungi în faţa casei şi, imediat ce intri,
vorbeşti cu mama ta.
M-am uitat la ceas.
— Nici măcar nu a venit încă de la muncă.
— Atunci aştepţi până vine, dar vorbeşti cu ea, clar? Ea ştie ce trebuie
făcut ca să nu păţeşti nimic. Gwen? Mai eşti la telefon? M-ai înţeles?
— Da, te-am înţeles. Leslie?
— Da?
— Mă bucur că exişti. Eşti cea mai bună prietenă din lume.
— Nici tu nu eşti rea, spuse Leslie. În plus, poate că data viitoare vei
putea să-mi aduci şi mie nişte lucruri mişto din trecut. Ce altă prietenă ar mai
reuşi aşa ceva? Iar când va mai trebui să învăţăm pentru o prostie de test la
istorie, tu te vei putea documenta la faţa locului.
— Nu ştiu ce m-aş face dacă nu te-aş avea.
Îmi dădeam seama că eram puţin patetică. Însă, Doamne, Dumnezeule,
aşa mă şi simţeam.
— Oare chiar se pot aduce obiecte din trecut? Întrebă Leslie.
— Habar n-am. Pe bune, n-am nici cea mai vagă idee. O să încerc data
viitoare. Apropo, am ajuns la Grosvenor Square.
— Atunci, eşti deja la jumătatea drumului, spuse Leslie uşurată, în afară
de chestia asta cu polo, nu am mai găsit nimic pe Google despre Gideon de
Villiers. În schimb, o grămadă de informaţii despre o bancă privată de Villiers
şi despre un birou de avocatură de Villiers cu sediul în Temple.
— Da, ei trebuie să fie.
— Ceva ameţeli?
— Nu, dar mulţumesc de întrebare.
Leslie îşi drese glasul.
— Ştiu că ţi-e teamă, însă toată povestea asta este oarecum cool.
Adică, este o adevărată aventură, Gwen. Iar tu eşti implicată în ea!
Da, eu eram categoric implicată în ea. Asta-mi era soarta.
Leslie avea dreptate: nu trebuia să-mi fac griji că mama nu avea să mă
creadă. Poveştile mele „cu fantome” le ascultase totdeauna cu o seriozitate
cuviincioasă. Putusem să merg mereu la ea când mă îngrijorase ceva.
Pe când locuiam încă în Durham, fusesem luni la rândul urmărită de
spiritul unui demon, care, de fapt, ar fi trebuit să-şi îndeplinească îndatoririle
de gargui pe acoperişurile catedralei. Îl chema Asrael şi arăta ca o corcitură
între o fiinţă umană, o pisică şi o acvilă. Când observase că-l puteam vedea,
fusese atât de impresionat că avea, în sfârşit, cu cine vorbi, că începuse să
meargă – sau să zboare – după mine, urmărindu-mă pas cu pas, să
pălăvrăgească întruna şi să vrea chiar să şi doarmă cu mine în pat. După ce
trecusem peste teama de la început – ca orice gargui, Asrael era şi el
înzestrat cu o grimasă destul de lugubră – deveniserăm, în cele din urmă,
prieteni. Din păcate, Asrael nu putuse veni cu noi la Londra şi încă îi mai
simţeam lipsa. Cei câţiva demoni gargui pe care-i întâlnisem aici, la Londra, erau mai degrabă nişte creaturi nu foarte simpatice şi, în orice caz, până în
prezent nu dădusem peste niciunul care să se compare chiar şi puţin cu
Asrael.
Dacă mama mi-a crezut povestea cu Asrael, cu siguranţă că avea să
creadă şi povestea cu călătoria în timp. Aşteptam un moment propice ca să-i
vorbesc. Dar momentul propice nu voia să vină. Abia întoarsă acasă de la
serviciu, a trebuit să discute cu sora mea, Caroline, deoarece aceasta se
angajase să ia în grijă terariul clasei cu mascotă cu tot, un cameleon pe
nume Mr. Bean, pe perioada vacanţei de vară. Deşi mai erau multe luni până
la vacanţa de vară, se pare că discuţia nu suporta amânare.
— Nu poţi să-l iei în grijă pe Mr. Bean, Caroline! Ştii foarte bine că
bunica ta a interzis animalele în această casă, spuse mama. Iar tanti Glenda
este alergică.
— Dar Mr. Bean nu are blană, ripostă Caroline. Şi stă tot timpul în
terariul lui. Nu deranjează pe nimeni.
— O deranjează pe bunica ta!
— Atunci bunica e o proastă!
— Caroline, nu se poate! Mai e şi faptul că nimeni de aici nu ştie nimic
despre cameleoni. Imaginează-ţi numai că facem ceva greşit şi Mr. Bean se
îmbolnăveşte şi moare!
— N-o să moară. Ştiu eu cum trebuie să am grijă de el. Te rog, mami!
Lasă-mă să-l iau! Dacă nu-l iau, o să-l ia iar Tess, care se laudă tot timpul că
este copilul preferat al lui Mr. Bean.
— Caroline, nu!
Un sfert de oră mai târziu, tot despre asta discutau, chiar şi când mama
se duse la baie şi încuie uşa. Caroline se postă în faţa uşii şi începu să strige:
— Lady Arista n-ar trebui să observe nimic. Am putea să strecurăm pe
furiş terariul când ea nu e acasă. Ea nu vine niciodată la mine în cameră.
— Nu pot să am linişte nici măcar la toaletă? Strigă mama.
— Nu, spuse Caroline.
Uneori putea să fie îngrozitor de enervantă. Abia când mama promise
să discute personal cu Lady Arista despre primirea în casă a lui Mr. Bean,
Caroline încetă să se mai văicărească.
Eu am folosit timpul pe care mama şi Caroline îl pierduseră cu discuţia
lor pentru a scoate din părul fratelui meu Nick nişte gumă de mestecat.
Stăteam în camera pentru cusut. Nick îşi lipise cam un pachet de gumă
în păr, însă nu-şi putea aminti cum se întâmplase.
— Cum să nu-ţi dai seama? L-am întrebat eu. Din păcate, trebuie să-ţi
tai nişte şuviţe.
— Nu-i nimic, spuse Nick. Poţi să le tai şi pe celelalte. Lady Arista a
spus că arăt ca o fetiţă.
— Pentru Lady Arista, oricine are părul mai lung decât un băţ de chibrit
arată ca o fetiţă. La buclele tale frumoase ar fi şi păcat să te tunzi aşa de
scurt.
— Cresc la loc. Taie-le pe toate, da?
— Nu merge cu forfecuţa de unghii. Pentru asta trebuie să te duci la
frizer.
— Hai că poţi! Mă încurajă Nick încrezător.
Uitase, probabil, că-i mai tăiasem o dată părul cu forfecuţa de unghii şi
că, după aceea, arătase precum un pui de vultur proaspăt ieşit din ou. Eu
aveam şapte ani pe atunci, el – patru. Avusesem nevoie de buclele lui ca să-
mi fac din ele o perucă.
Sigur că nu mi-a ieşit. În schimb, am primit o zi de arest la domiciliu
drept pedeapsă.
— Să nu-ndrăzneşti, spuse mama. Tocmai intrase în cameră şi-mi luă
preventiv foarfeca din mână. Dacă e neapărat nevoie, atunci o să mergem la
frizer. Mâine. Acum trebuie să coborâm la cină.
Nick oftă adânc.
— Nu-ţi face griji, Lady Arista nu e acasă azi! M-am uitat la el şi am
rânjit. Nimeni n-o să comenteze din cauza gumei. Sau din cauza petei de pe
puloverul tău.
— Ce pată?
Nick îşi cercetă hainele.
— Of, fir-ar să fie, cred că este suc de rodie. Nici nu am observat.
Sărăcuţul de el, mă considera complet vinovată.
— Aşa cum am spus, nimeni n-o să facă scandal.
— Dar astăzi nu e miercuri! Spuse Nick.
— Cu toate astea, sunt plecate.
— Super!
Când Lady Arista, Charlotte şi mătuşa Glenda erau prezente, cina se
dovedea totdeauna un eveniment mai degrabă stresant. Lady Arista critica în
primul rând manierele la masă ale lui Caroline şi ale lui Nick (uneori şi pe cele
ale strămătuşii Maddy), mătuşa Glenda se informa de fiecare dată de notele
mele, pentru a le compara apoi cu ale lui Charlotte, iar Charlotte zâmbea ca
Mona Lisa şi spunea: „Asta nu e treaba voastră”, când era întrebată ceva.
Una peste alta, ne puteam foarte bine lipsi de această adunare la ceas
de seară, însă bunica noastră ţinea foarte mult să fim cu toţii prezenţi.
Nu scăpa decât cine suferea de vreo boală molipsitoare. Mâncarea era
pregătită de doamna Brompton, care venea de luni până vineri şi care, pe
lângă mâncare, se preocupa şi de rufe. (La sfârşit de săptămână, găteau fie
mătuşa Glenda, fie mama. Spre disperarea mea şi a lui Nick, nu se comanda
niciodată pizza sau mâncare chinezească.)
În serile de miercuri, când Lady Arista, mătuşa Glenda şi Charlotte se
ocupau de misterele lor, cina era vizibil mai relaxată. Aşa că găseam cu toţii
grozav faptul că în seara aceasta, deşi era abia luni, domnea o atmosferă de
miercuri. Nu că am fi sorbit, plescăit sau râgâit, dar îndrăzneam să discutăm
unii cu alţii, să ţinem coatele pe masă şi să abordăm teme pe care Lady
Arista le considera nepotrivite.
Tema cameleonilor, de exemplu.
— Îţi plac cameleonii, tanti Maddy? Nu ţi-ar plăcea să ai şi dumneata
unul? Unul absolut inofensiv?
— Păi, ăăă, de fapt, de ce nu, dacă pui astfel problema, îmi dau seama
că, de fapt, mi-am dorit dintotdeauna un cameleon, spuse strămătuşa Maddy,
şi-şi puse în farfurie cartofi cu rozmarin. Neapărat.
Caroline radia.
— Poate că dorinţa ţi se va împlini curând.
— Ai veşti de la Lady Arista şi de la Glenda? Se informă mama.
— Mama ta a sunat azi după-amiază ca să spună că nu va veni la cină,
spuse strămătuşa Maddy. I-am transmis regretul nostru, al tuturor. Cred că
sunteţi de acord.
— Oh, da.
Nick chicoti.
— Şi Charlotte? A mai…? Întrebă mama.
— Până acum nu.
Strămătuşa Maddy ridică din umeri.
— Dar se aşteaptă să se întâmple în orice clipă. Sărmanei fete i-a venit
ameţeală pe drum, iar acum mai are şi migrene.
— Chiar că e de compătimit, spuse mama.
Lăsă furculiţa deoparte şi rămase privind în gol la lambriul de culoare
închisă al sufrageriei noastre, care arăta de parcă cineva ar fi inversat din
neatenţie pereţii cu podeaua şi-ar fi montat acolo parchet.
— Ce se întâmplă dacă Charlotte nu reuşeşte să călătorească în timp?
Am întrebat eu.
— Mai devreme sau mai târziu, se va întâmpla! Imită Nick vocea
mieroasă a bunicii noastre.
Toţi, în afară de mama şi de mine, râseră.
— Dar dacă nu se întâmplă? Dacă s-a făcut o eroare, iar Charlotte nu
posedă deloc această genă? Am insistat eu.
De data asta, Nick o imită pe mătuşa Glenda:
— La Charlotte s-a putut vedea încă de când era bebeluş că e din alt
aluat. Nu se compară deloc cu voi, copiii obişnuiţi.
Din nou râseră cu toţii. În afară de mama.
— Cum ţi-a venit ideea asta, Gwendolyn?
— Aşa, pur şi simplu…, am răspuns eu ezitant.
— Ţi-am explicat doar că nu este posibilă nici un fel de eroare în acest
caz, spuse strămătuşa Maddy.
— Da, pentru că Isaac Newton este un geniu, aşa că nu poate greşi la
calcul, ştiu, am spus eu. Şi-atunci, de ce a calculat Newton data de naştere a
lui Charlotte?
— Tanti Maddy!
Mama îi aruncă strămătuşii Maddy o privire plină de reproş. Aceasta
ţâţâia înspre mine.
— M-a bombardat cu întrebările, ce era să fac? Îţi seamănă leit, Grace.
În plus, a promis să nu sufle o vorbă despre conversaţia noastră.
— Numai faţă de bunica, am subliniat eu. Tot Isaac Newton a inventat şi
cronograful?
— Pârâcioaso! Izbucni strămătuşa Maddy. Nu-ţi mai spun nimic de-acum
încolo.
— Ce cronograf? Întrebă Nick.
— O maşină a timpului cu care Charlotte va fi trimisă în trecut, l-am
lămurit eu. Iar sângele lui Charlotte este, ca să zic aşa, combustibilul pentru
această maşină.
— Tare! Exclamă Nick, iar Caroline scoase un ţipăt:
— O, nu, sânge!
— Cu cronograful ăsta se poate călători şi în viitor? Întrebă Nick.
Mama oftă.
— Vezi ce-ai făcut, tanti Maddy?
— Sunt copiii tăi, Grace, spuse strămătuşa Maddy zâmbind. Este
normal să vrea să ştie tot.
— Da, probabil.
Mama se uită la noi pe rând.
— Dar n-aveţi voie să-i puneţi astfel de întrebări bunicii voastre
niciodată, m-aţi înţeles?
— Chiar dacă ea e singura care ştie, probabil, toate răspunsurile, am
spus eu.
— Dar n-o să vi le dea.
— Şi tu cât ştii despre toate astea, mamă?
— Mai mult decât mi-ar plăcea.
Mama zâmbi când spuse asta, dar mie mi se păru un zâmbet trist.
— Apropo, nu se poate călători în viitor, Nick, iar motivul este simplul
fapt că viitorul nu s-a întâmplat încă.
— Hă? Făcu Nick. Asta ce logică mai e?
Cineva bătu la uşă, iar domnul Bernhard intră aducând telefonul.
Probabil că Leslie ar fi înnebunit de-a binelea dacă ar fi văzut că aparatul se
afla pe o tavă de argint. Uneori, domnul Bernhard chiar exagera un pic.
— Un apel telefonic pentru Miss Grace, spuse el.
Mama luă telefonul de pe tavă, iar domnul Bernhard se întoarse şi
părăsi sufrageria. El lua cina cu noi numai când Lady Arista îl ruga în mod
expres s-o facă, lucru care se întâmpla însă doar de câteva ori pe an. Eu şi
Nick îl suspectam că-şi comanda mâncare de la italieni sau de la chinezi şi
că-i convenea asta.
— Da? Ah, mamă, tu eşti?
Strămătuşa Maddy ne făcu cu ochiul.
— Bunica voastră poate să citească gândurile! Şopti ea. Simte că
purtăm discuţii pe teme interzise. Care dintre voi strânge tacâmurile? Trebuie
să facem loc pentru prăjitura cu mere a doamnei Brompton.
— Şi sosul de vanilie!
Deşi mâncasem un munte de cartofi cu rozmarin şi morcovi
caramelizaţi, şi medalion de purcel, tot nu mă săturasem. Toată agitaţia şi
emoţia îmi provocaseră şi mai multă foame. M-am ridicat şi am început să
strâng tacâmurile murdare şi să le pun în liftul pentru mâncare.
— Dacă Charlotte ajunge în epoca dinozaurilor, ar putea să-mi aducă
un pui de dinozaur? Întrebă Caroline.
Strămătuşa Maddy clătină din cap.
— Animalele şi oamenii care nu posedă gena călătoriei în timp nu pot fi
transportaţi prin timp. Şi-apoi, nici nu se poate călători atât de departe în
trecut.
— Păcat, spuse Caroline.
— Nu, eu găsesc că e bine aşa, am intervenit. Imaginează-ţi ce s-ar
întâmpla aici dacă toţi cei care călătoresc în timp ar aduce cu ei de fiecare
dată dinozauri şi tigri cu dinţi-sabie – sau pe Attila, regele hunilor, ori pe Adolf
Hitler.
Mama termină de vorbit la telefon.
— Rămân acolo peste noapte, spuse ea. Ca măsură de siguranţă.
— Unde anume? Întrebă Nick.
Mama nu răspunse.
— Tanti Maddy? E totul în regulă?
Douăsprezece coloane susţin castelul timpului.
Douăsprezece animale domnesc în regat.
Acvila este gata de ascensiune.
Cinciul este cheia şi baza deopotrivă.
Aşa este în Cercul Celor Doisprezece, numărul doisprezece devine doi.
Falconul iese din ou ca al şaptelea şi totuşi este numărul trei.
Fragment din scrierile secrete ale Contelui de Saint-Germain.