The only way to survive

14.

Got a feeling that I'm going under
But I know that I'll make it out alive
If I quit calling you my lover
Move on

You watch me bleed until I can't breathe, shaking
Falling onto my knees
And now that I'm without your kisses
I'll be needing stitches
Tripping over myself, aching
Begging you to come help
And now that I'm without your kisses
I'll be needing stitches

                       - Stitches

•Andrea•

     Nu știu ce ar fi trebuit să simt in momentul acesta. Sentimentele sunt niște mistere pe care nu le pot înțelege orice aș face sau poate nu încerc destul.

     Astăzi era ziua în care îl vedeam pentru ultima dată pe Alex. Partea bună e că o să se întâlnească, sper eu, cu mama. Asta și-a dorit tot timpul.

    In noaptea aceea mi-aș fii dorit să plâng în continuu dar nu mai aveam de unde. Luca nu m-a lăsat deloc singură și-l simțeam încordat de fiecare dată când era lângă mine. Devine specialitatea mea să creez o stare de încordare printre oameni.

  - Ești bine? acel glas mă trezește din starea de reverie.

     Știu că îl îngrijorau felul în care mă opream din a face lucruri și mă holbam la un punct imaginar gandindu-mă la alte lucruri. Reîncep să îmi închid nasturii de la cămașă neagră.

  - La un moment dat voi fi bine!

     O să fiu bine. Sunt sigura de asta dar nu știu când voi avea puterea să mă împac cu mine însumi. Toate fricile și durerile sunt demonii care nu mă lăsa să-mi urmez drumul. Dar demonii mei îi îngreunează și pe ceilalți.

     Luca stătea în pragul ușii fara sa schițeze vreo emoție. A acceptat să fie lângă mine chiar dacă știa că știa că am goluri mari și că mă dărâm, puțin câte puțin în fiecare zi.

     Vine lângă mine și se oprește când este în spatele meu. Mă îmbrățișează adâncindu-și capul în scobitura gâtului meu. Chiar arătăm frumos, stând amândoi, în fața oglinzii. Arătăm ce voiam eu să fim, împreună și fericiți.

  - De ce ai acceptat să te căsătorești cu mine? mă surprinde și pe mine întrebarea mea.

     Tot ce a urmat a fost o liniște mormântală. Ori nu voia să răspundă ori se gândea la un răspuns bun, oricum nu aveam de unde să știu.

  - Nu m-am simțit obligat să mă căsătoresc cu tine, dacă de asta întrebi. Pur și simplu m-am îndrăgostit de fată din puținele povești ale lui Thomas și ale părinților mei. Faptul că tu ești aceea fată mă face să-I mulțumesc Lui Dumnezeu că ești lângă mine și că respiri.

     Deja eram fără aer, cum se spune. Poate că știam deja aceste lucruri dar auzindu-le din gura lui mă fac să mă simt relaxantă.

  - Dacă ție îți pare rău că ne-am căsătorit, nu am decât să trăiesc cu asta, dar trebuie să știi că mie nu-mi pare rău! își termină micul discurs respirând profund și uitându-se în oglindă, la noi.

     Nu am zis niciodată că îmi pare rău că ne-am căsătorit dar se simte ca și cum îi îngreunez viața, de când ne cunoaștem.

     Ies din îmbrățișarea lui și mă întorc cu fața la el și zâmbesc inocent. Fără să-mi dau seama încep să-i așez părul ciufulit dar mătăsos. Poate că eram prea absorbită de acțiunile pe care le faceam sau doar nu mi-am dat seama că eram aproape, poate prea aproape de el. Singurul lucru pe care pot să-l fac e să îmi retrag mâinile.

  - Ce e? îl întreb confuză când îmi prinde mâinile intre ale lui.

  - M-am simțit ciudat...

  - Ciudat in sensul bun sau in sensul rău? spun uitându-mă întrebătoare la el.

     Observ cum fața i se luminează și un zâmbet drăguț își face apariția pe fața lui. Trăsăturile feței i se relaxează, la fel și mușchii.

  - Te-am simțit! Ți-am simțit sufletul lângă al meu.

     Erau acele sentimente pe care eu nu le pot descrie iar el a reușit. Îi zâmbesc sincer și-mi rezem capul de umărul său pentru câteva secunde.

  - Ar trebui să mergem. Ne așteaptă! poate că amărăciunea din glasul meu l-a făcut să tresară.

     Nu știu ce m-aș fi făcut fără el. Dar nu mă simt în stare sau nu am puterea să-i spun ce simt. Sunt momente când pur și simplu mă simt ca o carte deschisă și sunt momente când nici eu nu mă cunosc.

     Casa in care stăm e frumos stilată. Predomina ca și în casa lui Thomas albul și negrul. Coborâm scările și ies din casă. In fața casei era mașina lui. După ce intrăm, pornim spre drumul cunoscut.

     Alex nu a vrut niciodată să aibă o nuntă și o înmormântare cu mulți oameni. A vrut să fie cu cele câteva persoane care i-au fost aproape. Nu simt că merit să merg dar vreau să-l văd pentru ultima oară.

     Mă împăca ideea că el acum e in siguranță, undeva alături de mama. Dar regret că nu am fost o soră mai bună.

     Oprim in fața cimitirului. Ne dăm jos și mergem unde erau și ceilalți. Erau numai Thomas cu Mason, Jade cu iubita lui Alex și preotul cu ajutoarele lui. Ne îmbrățișăm unii pe alții, fiecare având câte un zâmbet trist.

     Când vine momentul, fiecare ia câte un pumn de pământ și îl aruncă pe sicriul băgat în groapă. Tradiția spune că-l ajuți să plece pe lumea cealaltă.

     Mă îndepărtez de locul in care avea să stea de acum înainte, nemaiputând să-mi rețin lacrimile.

     Simt un vibrat in buzunarul pantalonilor pe care îi port și-mi scot telefonul. 'Un mesaj vocal de la Alex.' scria pe ecranul de deblocare. Fiorii de pe șira spinării se înmulțeau iar cu mana tremurândă apăs pe notificare, și duc telefonul la ureche: "Dragă surioară, știu că acum ai inima sfărâmată în mii de bucățele dar știu eu pe cineva care o să ți-o lipească cu iubire! spune cu o voce tristă și chicotește, acest sunet făcându-mă să zâmbesc chiar daca aveam lacrimi în ochi. Te rog să ai grijă cu cei care îți vor răul. Pe mine m-au ales pentru că știam prea multe despre ei, dar nu regret, pentru că în felul ăsta ai văzut cine sunt ei cu adevărat. Nu te lasă și nu le arăta că-ți pasă, fii curajoasă și niciodată să nu pleci de acasă fără o strategie, un plan. Ai grijă de tine. Te iubesc! vocea lui nu se mai aude fiind înlocuită de cea a unui robot. Mesaj vocal formulat pe data de 24 ianuarie și setat sa se trimită pe data de 28 ianuarie."

     Deja nu mai încercam să-mi rețin lacrimile. Nu mai avea niciun rost. El știa dinainte că avea să moară și totuși nu a încercat să se ascundă, să plece undeva departe sau să-mi spună. Luca vine lângă mine și îi întind telefonul fără să-i spun ceva. Mă doare inima știind că am avut posibilitatea să fac ceva dar nu mi-am dat seama că ceva nu e în regulă. Și totuși acest mesaj mă face să mă liniștesc. Știu că în inima și în mintea mea este un antagonism de sentimente.

     Luca îmi șterge lacrimile de pe obrajii probabili roșii din cauza frigului. Și-a dat seama că mă simt vinovată.

     Cea mai mare închisoare în care trăiesc e chiar propria-mi gândire.