The only way to survive

15.

We tie together darkness and the day
Be here with me forever in the grave
Has something to do with the beat of your heart
It's nothing like mine, it's the missing part

If I'm lost, why do I feel found?
Pull me under, let me drown
Cause who needs air?
When you're mine, you're safe and sound
Haunted and completely bound to my nightmare

                    - Monster

•Andrea•

     Fugim de trecut ca de dracul în persoana. E ceva normal, in ziua de azi, să crezi că ești alt cineva, să-ți creezi un profil fals și sa zici că tu ești acel cineva. Viața e un circuit continuu în care moartea e singura ta odihnă.

     Mă găseam alergând într-o pădure întunecoasă. In spatele meu se auzeau blesteme, lătraturi de câini și lupi urlând. Mă opresc respirând sacadat și punându-mi din reflex mana pe burta voluminoasă. Simțeam o a doua inimă bătând. Sunetele înfricoșătoare erau din ce in ce mai aproape de mine. Cu o durere mare la picioare și una înțepătoare in dreptul pântecului reîncep să alerg. Incerc sa nu mă împiedic de crengile și rădăcinile uscate. Încercările mele fiind în zadar, împiedicându-mă de o liană și cad cu fața la pământ. Deja cei care mă urmăreau erau lângă mine. Le simțeam respirațiile calde ale lupilor și ale câinilor în ceafă. Îmi ridic capul precaută și văd un lup care vine spre mine arătându-și colți. Pentru câteva secunde, animalul este învăluit de o lumină orbitoare. Pădurea revine la întunericul intens iar în fața mea nu mai era un lup ci omul cu mască, care l-a omorât pe Alex. Pun mâinile pe pântec ca și cum încerc să protejeze ce e înăuntru.

  - Ar fi păcat ca primul copil a lui Luca și soția lui prea iubită să nu moară în pădurea asta! spune îndreptându-și pistolul și apăsând pe trăgaci râzând ca un psihopat.

     Mă trezesc țipând din coșmar. Mă ridic rapid, în șezut și mă uit în jur sperând că totul e ca înainte.

  - Sunt aici, iubito! Totul e bine! spune ștergându-mi lacrimile și mângâindu-mi spatele pentru a mă relaxa.

     Respirația mea era rapidă iar lacrimile nu voiau să înceteze din a-mi curge. Duc mâna pe burtă, nu era umflată ca in vis, era normală. Nu știu dacă una dintre emoțiile pe care le simt este dezamăgirea, nu pot a-mi da seamă. Și dacă chiar sunt dezamăgită că nu port copilul lui Luca, de ce? Ce sunt cu dorințele astea noi care îmi vin? De unde vin? Cine devin?

     Da! Poate că vreau sa fiu ce nu am avut eu. Poate că eu chiar vreau sa fiu mama unui copil... Poate... Dar nici eu nu știu ce vreau.

  - Băile lungi și călduroase ajută în momente ca astea. Relaxarea minții vine prin relaxarea corpului, nu? spune dându-se jos din pat și mergând spre baie. Dintr-o dată camera este învăluită de o lumină difuză. Din baie se aude sunetul apei lovind marmura căzii. În mai puțin de cinci minute se întoarce și mă ridic din pat. Merg spre baie rezemându-mă de Luca, fiind incapabilă să-mi fac propriile mișcări.

     Nu era mai mult de cinci dimineața, iar prin geamul din fața căzii se putea vedea cum albastrul închis al nopții se deschide la culoare cu fiecare minut care trece. Îmi dă hainele jos, iar eu devin stânjenită. Îmi prinde părul într-un coc care de abia se ține, dar apreciez gestul. Nu mulți sunt bărbații care știu să prindă părul unei femei. Intrăm amândoi în cada plină cu apă, spatele meu rezemându-se de pieptul lui.

  - Ce ai visat? spune prinzându-mi mâinile ușor și jucându-se cu degetele mele sub apă.

     Nu știu ce impact ar avea acele întâmplări asupra lui chiar daca sunt imaginare.

  - Era ciudat și în același timp înfricoșător. Același om care l-a omorât pe Alex mă urmărea într-o pădure. Nu puteam alerga la viteza maximă fiind îngreunată de ceva. Mi s-a zis să nu cred in genul ăsta de vise, că sunt doar niște creații ale minții noastre câteodată făcute să ne încurce, dar de ce propria conștiință ne vrea confunzi? Tu in ce crezi? La ce visezi?

     Chiar și pe mine, cu toate că eu am pus întrebarea, a durut. Nu ar fi trebuit să îl întreb asta. E frustrant că, cu toate că el îmi spune că nu sunt o greutate pentru el, eu simt că fără mine ar putea face atât de multe lucruri.

  - Știi că fiecare clan are câte un semn, pe care și l-au ales sau au simțit ei că îi reprezintă. Noi, membrii familiei Abruzzi credem. Credința e importantă pentru noi. Noi ne punem toată încrederea și speranța în credința noastră, din timpuri străvechi. Din cauza asta noi avem ca semn o cruce. Cu credința vine dorința de a avea o familie. Pot spune că fiecare om, fie bărbat, fie femeie dorește și visează, și speră la o familie. Eu visez la o familie și la fericire, nu la bani sau case mari, mașini scumpe sau la alte lucruri de genul. Banii îți aduc suportul financiar dar nu și fericirea la care sufletul tău poftește.

     Surprinderea e poate singurul cuvânt prin care pot descrie sentimentul pe care îl simt in momentul de față. El e bun la își exprima sentimentele prin vorbe, știe cum să le așeze așa în fel încât să coincidă cu ce simte. Poate ar trebui să învăț de la el arta cuvintelor. Zâmbesc ușor la aceste gânduri

  Soarele se ridica puțin câte puțin pe cer creând astfel un ombré interesant de culori. Apa era ușor rece dar nu prea simțeam răceală datorită căldurii pe care mi-o dă el.

  - Ar fi bine să ieșim din apă dacă nu vrei să răcești! chicotește ușor.

     Ieșim din cadă amândoi iar el își pune rapid un prosop in jurul șoldurilor. Eram complet stânjenită și rămân înghețată pentru câteva secunde nemaiputând sa fac vreo mișcare, in fața lui. Îmi întind mâna spre raftul cu prosoapele de un alb imaculat. Fiind mai rapid decât mine, îl ia înaintea mea și îl desface. Îl pune in jurul meu și este atât de absorbit de acțiunea pe care o face încât pe fruntea lui se formează niște cute ușor vizibile. Era atât de drăguț și de haios încât poate că mă făcea să mă simt ca un copil mic. Poate că mă holbam la el de câteva secunde bune gandindu-mă la diverse lucruri încât atunci când își întoarce privirea spre mine zâmbindu-mi tresar ușor speriată.

  - Nu te mai holba!

  - Nu mă holbam! se uita la mine cu acea privire de 'Amândoi știm că nu e adevărat'. Poate puțin! recunosc ducându-mi privirea în pământ.

  - Hei... Nu te simți vinovată, și eu m-aș holba dacă aș vedea pe cineva la fel de chipeș ca mine! nemaiputându-se abține începe să râdă dându-și capul pe spate. Mușchii i se încordau puțin iar venele de la gât i se umflau și se dezumflau făcându-l astfel sa arate ca un adevărat zeu.

     Mă bosumflu și încep și eu să râd. Acest moment înseamnă foarte mult pentru mine, râd cu adevărat.

     Poate că sunt supărată pe ce mi s-a întâmplat dar fără suferința nu e fericire.