The only way to survive

20.

Tear drops in your hazel eyes
I can't believe I made you cry
It feels so long since we went wrong
But you're still on my mind
Never meant to break your heart
Sometimes things just fall apart
So heres one night to make it right
Before we say goodbye

So wait up, wait up
Give me one more chance
To make up, make up
I just need one last dance

                    - One last dance

•Andrea•

     Drumul era pustiu, numai scârțâitul autocarul nostru, parcă perturba liniștea pură a locului. 

     Mă simt neputincioasă într-un vârtej al necunoscutului. Pierdută, și fără colacul meu de salvare. Cum voi supraviețui singură în necunoscut când singurul care îmi dă viață, e departe?

     Zăpada deja era inexistentă, chiar dacă era mijlocul lui martie. Soarele încerca să iasă din spatele norilor. Revenind la viață după această iarnă friguroasă. Ar fi fost o zi bună de ieșit la o plimbare.

     Dintr-odată, oboseala ia stăpânire asupra mea și încep să mă simt ciudat. Poate e doar in mintea mea. Închid ochii doar pentru câteva minute, să-mi pun gândurile în ordine.

     Îmi deschid ochii, speriată, din cauza unui scârțâit puternic. Mă uit pe micul geam și văd că soarele nu mai era pe cer, acum fiind întuneric. Îmi iau bagajul și cobor cu grijă din masiva mașină. Îmi ia ceva secunde ca ochii mei să se adapteze întunericului cețos în care am pătruns, ca o străină.

     In fața mea se întinde o mulțime de oameni, probabil dorind să plece undeva departe, încercând să iasă din cine știe ce durere sau problemă. Nu am cum să-i judec, și eu am făcut la fel când de fapt trebuia să rămân acolo, înfingându-mi adânc picioarele în pământ și apărându-mi oamenii pe care îi iubesc. Dar nu! Cea care și-a întors spatele ca o trădătoare, o egoistă fără pereche, este nimeni alta decât propria-mi persoană.

     O femeie își face apariția în fața mea. Nu era trecută de vârstă de treizeci de ani, trăsăturile feței ei fiind încă tinere. Pot să pun pariu că este afro-americancă, deoarece culoarea închisă a pielii ei era cea care ieșea foarte mult in evidență, făcându-te să te holbezi excesiv la ea. Era frumoasă!

  - Mala! o voce groasă taie liniștea mormântală instalată între noi și făcând-o pe femeia din fața mea să-și întoarcă capul în direcția de unde provenea zgomotul, ca și cum era setată să răspundă la acel nume.

  - Aici! răspunde chemării, ridicând mâna și fluturând-o in aer. A venit, Jessica! un bărbat vine in pas alergător spre noi și se oprește doar atunci când este lângă Mala.

     Ochii lui fac un drum rapid de sus în jos asupra mea și după aceea o aprobă pe femeia a cărui nume probabil este Mala. Sunt nouăzeci la sută sigură că ambii sunt afro-americancă, având acea culoare specifică a pielii.

     Le fac stânjenită cu mâna, neștiind la ce să mă aștept.

  - Vino cu noi... Eu sunt Mala Okilo și el este soțul meu, Taonga Okilo! întinde mâna stângă în forma unui salut după ce termină de vorbit și i-o strâng ferm. Nu știu dacă domnul Bagwell, tatăl tău, ți-a spus, dar oricum voi relua eu totul. Deocamdată ar fi mai bine dacă ne întoarcem acasă! spune întorcându-și privirea spre soțul ei, iar acesta o aprobă ușor din cap.

     Îi urmez pe cei doi oameni. Singurul sunet era scos de tocurile de la cizmele mele pe asfaltul umed ceea ce este cu adevărat înfricoșător.

  - E cu adevărat ironic, deoarece, se numește Orașul Alb și culorile care predomină pe străzile prăfuite sunt nuanțele de gri! spune criptat, nelăsându-mă să-mi dau seama dacă ce zice are dublu înțeles. Nu pot să înțeleg de ce te-au trimis în acest loc plin de pericole și suferințe. Există atâtea locuri frumoase unde poți să stai fără să fii detectată...

  - Mala...

     Soțul ei încearcă să o consoleze plimbându-și ușor mâna pe spatele ei. Are cu adevărat un aer ciudat acest oraș. Uitat de lume, parcă tot timpul un nor negru zăcea deasupra lui. Pe drumul principal, dacă putea fi numit așa, puteai merge fără nicio grijă, deoarece, niciodată nu trecea vreo mașină. Câteva localuri aveau luminile aprinse, în rest cele care dominau seara erau cluburile îmbâcsite de prostituate și alte lucruri. Acest oraș nu are cum să aibă un viitor bun, fiecare era pentru el. Reziști sau cedezi.

  - Vei stă cu noi la etajul localului nostru și vei lucra ca ospătar. Când ieși în oraș nu te uita în ochii nimănui și nu vorbi cu nimeni! Taonga vorbea, întorcându-și din când în când privirea spre mine ca să vadă dacă îl ascult.

     Oameni ciudați, parcă fără viață, stateau la colțuri și păreau a ne diseca din privire. O presimțire ciudată îmi consuma inima. Oare ce se întâmplă acasă?

     Ne oprim in fața localului iar Taonga își scoate cheile pentru a deschide ușa care duce spre interiorul micului local. Nu era prăfuit cum mă așteptam, inspira chiar stil și viață. Ce diferență! Mese rotunde erau răspândite în încăperea largă, mese din lemn, închise la culoare. Scaunele erau, probabil din aceleași material, fiind așezate câte patru la fiecare masă. Sunt deja în mijlocul camerei, semăna cu cea a unui cazino cunoscut, nuanțele de maro și roșu predominau. Ce bine că nu este un cazinou adevărat... Urăsc din tot sufletul locul in care toate forțele rele dănțuiesc libere, in stare de euforie, cuprinzând slabele minți umane, făcându-le să se încurce și să piardă singurul gram rămas de demnitate... și cu toate astea, oamenii iubesc atât de mult locul ăsta. Ce păcat...

     Voi lăsa timpul să treacă și să decidă în ce vârtej să mă arunce. Nu mă voi împotrivii pentru că sunt o ființă prea slabă și fără credință ca să fac asta. Ce trebuie să fie, o să fie...