Am deschis uşa camerei, care, drept să spun, îmi semăna mai mult a apartament fără bucătărie.
Era un hol foarte larg şi spaţios din care dădeau trei uşi. După ce am încercat două şi am constatat că una din uşi dădea în balcon iar alta într-o baie, am deschis-o pe a treia şi am văzut o siluetă mică, firavă şi acoperită de un par negru lung, drept şi lucios. Corpul ei părea cuprins de spasme, semn că plângea. Nu îmi puteam închipui ce o făcea pe aceea făptură să plângă. Mama era capturată de un infractor căutat peste tot în lume, iar lacrimile mele nu vroiau să iasă.
M-am apropiat încet de ea, prin minte mi-a trecut că poate ar trebui să îi ating umărul cu mâna şi să-i spun că nu trebuie să plângă, însă firea mea de obicei rigidă la îmbrăţişări sau altele de genu' m-a oprit să fac asta. În schimb m-am lăsat pe vine în faţa ei şi am privit-o.
-De ce plângi?
-Ce? Aceasta făcu ochii mari. Nu cred că mă observase.
Fata era drăguţă. Nu în modul în care eram eu, înaltă şi cu forme. Faţa ei era în formă de inimă, ochii mari, negri, atât de negri încât nu putea-i distinge irisul de pupilă, puţin oblici, buzele mici şi subţiri, fără culoare, iar nasul mic şi cârn. Toată statura ei era mică. Nu avea mai mult de 1,60 metri. talia îngustă, mâinile şi picioarele subţiri.
Era atât de frumoasă în puritatea şi inocenţa ei, încât pentru prima dată de când mă ştiam, mă simţeam eclipsată de cineva. Ea arăta ca un înger, chiar şi învăluită în părul negru, în timp ce eu, chiar şi cu ochii mei albaştri şi părul cu şuviţe blonde, nici nu mă puteam apropia de strălucirea ei divină.
Numai o privire putea-i să-i arunci, şi era-i cuprins de milă. Aşa se întâmpla şi cu mine. Ochii ăia mari, mă priveau într-o implorare mută. Însă am spus ceva poate total nepotrivit.
-Tu eşti tipa care a dat peste mine azi-dimineaţă! Da. Acum, dacă priveam după acei ochi, vedeam copila isterică care-mi murdărise balerinii.
-Ah...? Oh. Da. Îmi cer scuze. Asta e tot? Fato, azvârle-mi în faţă o replică sarcastică usturătoare! Ce naiba?! Tipa stătea pur şi simplu, probabil aşteptând din partea mea magicele cuvinte "E ok.". Doamne... Gândeam eu în timp ce biata vietate mă fixă rugător cu privirea. Avea nevoie de cineva milos şi cu o inimă de aur, păcat că se alesese cu o colegă de cameră ca mine. Dar, tot trebuia să o fac să se oprească din smiorcăit.
-Hei! Nu mai contează! Am zâmbit cât de cald puteam. Spre norocul meu, faţa fetei s-a luminat instant.
-Serios? Ahmm...eu sunt Lillyn. Dar poţi să-mi spui Lyn! Sunt din Beijing! E foarte frumos acolo! Adică nu că aici n-ar fi! Dar ştii...ar trebui să vizitezi Beijing odată... Ah...ămm...care e numele tău? Adică, m-a luat gura pe dinainte. Sunt foarte vorbăreaţă de felul meu şi...
-Eu sunt Fire! Am întrerupt-o eu din interminabila vorbărie. Şi eu care crezusem până atunci că sunt prea vorbăreaţă.
