-Şi aşa l-a născut mama pe fratele meu.
Dap. Doua ore de conversat cu Lyn m-au pus la curent cu istoria familiei ei, foarte numeroasă, de altfel. Am mai aflat şi că Lyn a avut cinci animale de companie: un peştişor auriu, un hamster hiperactiv, un Akita-Inu zăpăcit, o persană miloagă şi un ponei gras. Pe deasupra ştiu care e culoarea ei preferată: roz, melodia preferată e Party în the U.S.A., ştiu, nu? Miley Cyrus până şi în China!, animalul preferat, toate de fapt, nu se poate hotărî, mă rog, cu excepţia păianjenilor, are arahnofobie, a locuit în 3 locuri până acum: Shanghay, Shenyang şi în Beijing. Familia ei are o vilă cu trei etaje, plus mansarda, pe care Lyn o adoră. Şi, în cele din urmă, am aflat cum au fost aduşi pe lume fraţii şi surorile lui Lyn. Pe bune?! Tipa are o soră mai mică, de 5 ani, trei fraţi mai mici, de 11, 13 şi 14 ani, două surori mai mari gemene, de 25 de ani, şi un frate mai mare, de 19 ani. Femeia aia a stat borţoasă mai bine de jumătate din viaţă, dacă aia se mai poate numi viaţă. Şi apoi, ce mamă le povesteşte cum a născut fiecare copil, în parte, cu cât mai multe detalii, fiilor şi ficelor ei? Doamne...
-Ămmm...Lyn, ştiu că poate asta e important pentru tine, dar...
-Ah! Da! Tu? Spune-mi ceva despre tine şi familia ta! Cum sunt părinţii tăi? Dar fraţii şi surorile? Ai fraţi şi surori, nu? Vreau să ştiu totul despre tine! Unde locuieşti? Und...
-Lyn. Am întrerupt-o eu. Nu am fraţi şi nici vreo soră. Mama mea e adoptivă. Şi am locuit în Carolina de Sud 16 ani.
-Oh. Păru surprinsă. Aproape şocată. Păi şi părinţii tăi naturali?
-Hm. Ei bine, tot ce ştiu despre ei este că au învăţat aici, la fel ca şi mama mea adoptivă, şi că au fost prieteni cu ea.
-Oh, Fire...asta e oribil...înrozitor! Îmi pare atât de rău! Se holba la mine, ochii-i negri trădând mila.
Milă. Am urât, urăsc şi voi urî mereu aceea milă. Mila pentru că nu-ţi cunoşti părinţii tăi naturali, că poate sunt morţi, şi tu nu vei avea ocazia să-i întâlneşti niciodată, mila aia mă durea mai mult decât orice pe lume. Pentru mine, să văd că până şi un singur om mă compătimeşte era că şi cum ai răsuci cuţitul în rană, cât mai adânc posibil. Şi tocmai de aceea nu o puteam suporta. Tocmai de aceea am făcut greşeala de a ţipa la fragila Lyn.
-Lyn! Lyn, opreşte-te! Nu vreau mila ta! A nimănui, de fapt! Nu am nevoie! Nu are cum să-ţi pară rău! Mă înţelegi tu pe mine? Nu! Nu voi înţelege niciodată de ce le place unora să spună că le pare rău! Pentru că, ştii ceva? Nu le pare! Am avut o mamă! Una numai a mea! Poate că sângele nu se face apă, şi poate că chemarea sângelui e mai puternică decât orice! Însă eu n-am cum să ştiu asta! N-am cum! Şi ştii de ce? Pentru că eu nu am pe nimeni! Nimeni pe lumea asta mare! Doar pe mama, şi ea nu mi-a dat viaţă! Nu e mama mea naturală! Dar o iubesc, pentru că e singura pe care o am! Abia după ce am terminat de ţipat am simţit că lacrimi calde îmi şiroiau pe faţă.
Mă simţeam ca şi cum după 16 ani, am reuşit să curăţ o rană adâncă, iar acum a rămas doar golul, golul fără durere. Era o senzaţie...aparte. Mă simţeam pansată, dar nu şi tratată.
Ştiam. Chiar dacă nu am vrut să recunosc niciodată, nici măcar faţă de mine, ştiam. Am ştiut întotdeauna că mă durea faptul că niciodată nu-mi voi găsi părinţii. Dar, am crezut mereu că, ascunzând durerea, o va face să dispară, să treacă cu timpul, sau măcar să o amelioreze. Dar nu. Durerea...nici măcar nu pot explica ce puternică fusese. Iar acum, era gol.
-Fire... Lyn mă privea îngrijorată, şi puţin înfricoşată. Asistate la scenă mea, iar asta mă deranja. Însă nu era vina ei. Ea doar fusese drăguţă. Îi puteam vedea sclipirile din ambii ochi, semn că se abţinea să plângă, cu toate că lacrimile calde erau gata-gata să-i scape.
Lyn era mai puternică decât m-aş fi aşteptat.
