29 iulie:
Ce dor mi-a fost de tine, Londra!
Aşa e, m-am întors în Londra, chiar dacă e încă vară. După şase săptămâni petrecute cu familia mea în România, a sosit timpul să mă întorc în UK... chiar dacă mai sunt două luni până începe facultatea, trebuie să îmi petrec timpul şi cu alte persoane... Care persoane? Eii bine, n-am idee! În primul rând cu mătuşa mea, Crystal, care, apropo, trebuia să fie pe aici, dar nu dau de ea; şi.... cu prietenii mei... oh, stai, eu nu am prieteni. De fapt, am câţiva amici la facultate, dar în ultimul timp m-am cam distanţat de cei din jurul meu... am învăţat că nu toţi merită încrederea şi prietenia mea, aşa că m-am conformat. Dacă am iubit? Neaahh, nu mai am iubit de trei ani de zile, de când s-a întâmpl-.... uhm.... n-am eu timp de prostii de astea! Sunt în al doilea an de facultate... trebuie să muncesc din greu pentru a ajunge sus... dar, pentru mine, asta nu este o problemă prea mare. Din moment ce nu am iubit, am suficient timp să învăţ. Mai este încă un motiv pentru care cercul meu de prieteni este inexistent, dar este unul personal. Da, este legat de trecutul meu. Aşa e, a fost tragic, tocmai de aceea nu îmi place să vorbesc despre el, dar, evident, va ieşi la iveală până la urmă.
Şi cum mă plimbam eu prin imensul aeroport din Londra, căutând-o pe Crystal, cu imensa mea cutie de cărţi ce o ţineam în braţe -erau cărţile mele aduse din România pe care urma să le citesc pentru facultate- şi trăgând o valiză mare cu cealaltă mână, am decis să fac o pauză, să mă aşez pe o bancă, să iau o gură de aer şi, eventual, să-i mai dau un mesaj lui Crys, pentru că ultimele 10 milioane de apeluri nu le-a auzit.
M-am îndreptat spre unica băncuţă liberă din aeroport, cu frumoasele mele căşti roz în urechi, trăgând după mine valiza cea mare, ca un copil ce-şi târâia ursuleţul de pluş. Mai aveam puţin şi ajungeam la ea, păcat că era cam aglomerat. Chiar când mai aveam 10 paşi până să mă aşez, un tânăr grăbit mi-a luat locul, ocupând jumătate din ea. Mi-am zis că nu mi-ar strica o companie ca aceasta, aşa că m-am dus spre el.
Încă un pas, până am clipit şi m-am trezit izbită parcă de tren. Toate cărţile mele şedeau în mijlocul aeroportului, valiza pe jos, iar eu ameţită ca după o sticlă de Jack Daniels.
'Uhm.... I'm sorry!' -am auzit o voce de bărbat, cu un accent puţin ciudat, iar când mi-am deschis ochii şi mi-am ridicat capul, am văzut un înger care se uita la mine. Avea nişte ochi albaştrii, luminoşi, şi nişte plete blondine îi ieşeau de sub şapca verde tip snapback ce o purta. Obrajii mei au roşit imediat, observând felul insistent în care se uita în ochii mei.
'Eşti tu!' -a zis el de parcă tocmai se trezise.
'Eu.. sunt?'
'..Şi eşti mai frumoasă!'
'Poftim??!' -ce naiba zice ăsta acolo?
'Are you okay?' -m-a întrebat el, revenindu-şi. Avea o faţă foarte cunoscută.
'Yeah.. I'm fine. Thanks!' -i-am răspuns şi m-am lăsat repede jos să-mi adun cărţile, ca să nu mă fac de râs. În fine, oricum era prea târziu. S-a lăsat şi el jos şi m-a ajutat să le adun, iar când ne-am ridicat, a început iar să vorbească:
'Tu mă cunoşti?'
'Ar trebui să te cunosc?' -eram confuză, dar puteam să jur că l-am mai văzut undeva.
'Ăă...... n.. nu..'
'Te-am mai văzut undeva, dar nu ştiu unde..' -i-am spus eu.
'Uite, chiar îmi pare rău, n-am vrut să se întâmple asta... eu doar mă grăbeam să-mi iau ceva de mâncare..'
