2 august:
Era o zi frumoasă.
Soarele strălucea pe cer în toată splendoarea lui, iar atmosfera era învăluită într-o aromă plăcută de vară.
Era vreo, nu ştiu, 10 dimineaţa, iar eu hotărâsem ca de data asta să las la o parte cafeaua Starbucks şi să mai fac şi eu o plimbare liniştită în aer liber. Cam aveam nevoie de aşa ceva din când în când.
Am luat-o pe jos prin parc, de una singură, fără vreun plan în minte.
Mereu a fost parcul meu preferat şi mă plimbam prin el ori de câte ori aveam nevoie să meditez asupra unor lucruri sau aspecte din viaţa mea sau, pur şi simplu, să mă relaxez. În plus, de obicei era cam pustiu până după amiază, aşa că era perfect pentru a petrece puţin timp doar eu şi cugetul meu.
Mă gândeam la un singur lucru: Niall...
Mă tot întrebam despre ce adevăr era vorba. Ce putea fi? Nu-mi puteam imagina niciun răspuns.
Nu ştiu, mă cunoaşte dintr-o viaţă anterioară, sau ce?
Mă gândeam la ce se întâmplase cu o zi în urmă. Totul ieşise prea bine şi începeam să am dubii în privinţa relaţiei de prietenie dintre mine şi Niall.
Sunt eu sigură că pot avea încrede în el? Sunt o persoana foarte credulă de fel, şi sper să nu cad de proastă în faţa lui.
Ziua trecută, cum ziceam, după ce vorbisem cu Niall în pauza de la concert, m-am dus înapoi în spatele scenei şi am continuat să îi privesc cum cântau, iar după concert nu am mai stat foarte mult, ştiind că mătuşa mea avea serviciu ziua următoare. Eu nu am reuşit să fac cunoştinţă cu ceilalţi băieţi din trupă însă, sinceră să fiu, nu eram prea interesată de ei. Asta era meseria lui Crys; eu îl aveam pe Niall şi-mi era de ajuns.
Şi cum mă plimbam eu prin parc, afundată în gândurile mele răsfirate, parcă zărisem o siluetă cunoscută în apropiere. Stătea pe o bancă, ţinând o chitară în braţe, uneori clătinând uşor din cap ca şi cum se concentra asupra unui lucru important. Avea plete blondine, iar ochii îi erau ascunşi în spatele unei perechi de ochelari de soare Ray-Ban. Automat l-am recunoscut, aşa că m-am îndreptat spre el.
'Niall, ce faci?' -l-am întrebat, atingându-i uşor umărul.
'Heeeei, Anne!' -a exclamat el, ridicându-şi capul şi privindu-mă peste ochelari- 'Bine, repetam... la chitară.'
'Te deranjez?'
'Tu: niciodată!' -a aruncat el cu un zâmbet din ăla asdfghjkl- 'Hai, stai şi tu aici, lângă mine!' -şi apoi s-a dat puţin mai pe marginea băncii, făcându-mi loc.
'Thanks!' -m-am aşezat lângă el, cum îmi spusese- 'Cum de eşti aici?'
'Aveam nevoie de puţin timp doar pentru mine.. Ştii tu, să mă gândesc, să.........'
'La fel şi eu...'
'Aşa că m-am gândit să vin aici, unde nu e foarte multă lume.'
Am dat din cap aprobator.
'Ţi-a plăcut concertul?' -s-a întors iar spre mine.
'Nu era nevoie să întrebi. Cred că se înţelege de la sine....' -am făcut o pauză- '....eu de obicei nu merg la concerte şi nu sunt foarte pricepută în domeniul muzical, dar pot să zic că a fost cel mai distractiv şi plăcut eveniment la care am fost în ultimii, nu ştiu, trei ani?!'
'Mă bucur că te-ai distrat.'
A urmat o pauză stânjenitoare.
'Şi mătuşa ta, ea cum se simte?' -m-a întrebat cu amuzament în glas.
