4 august:
Am tresărit.
Era dimineaţă.
Realizasem că totul fusese doar un coşmar şi că nu văzusem nicio fantomă. Nu-mi aminteam cum se sfârşise ziua trecută, dar mi-a luat câteva secunde să-mi dau seama că nu eram în patul meu.
Eram singură.
Camera era mare şi spaţioasă, plină de lucruri băieţeşti, cu pereţii vopsiţi în albastru, cu postere cu jucători renumiţi de fotbal şi chiar o minge în colţul încăperii. Note muzicale lipite pe pereţi şi lenjeria de pat cu crose de golf. Clar nu era camera mea!
M-am ridicat în şezut pe marginea patului, atingând podeaua rece cu picioarele-mi goale. Nu purtam hainele mele, ci o pereche de pijamale largi, cu imprimeu animal print.
Am zărit apoi o chitară în celălalt colţ al camerei şi mi s-a părut că o mai văzusem undeva. Da, îmi aminteam: era chitara la care mă învăţase Niall să cânt. Am revăzut imaginile din ziua aceea din parc, în mintea mea, ca pe un film, şi am zâmbit. Dintr-odată m-am cutremurat. Niall! Era camera lui.
Cum se poate aşa ceva?
M-am ridicat din pat şi m-am îndreptat spre fereastră. Am dat la o parte perdelele şi am zărit o uşă, ce ducea la balcon. Fără să ştiu de ce, am ieşit pe balcon şi am început să admir priveliştea. Nu cunoşteam partea aceasta a oraşului, dacă era oraşul meu.
S-au auzit două bătăi scurte în uşă, iar apoi scârţâitul lung şi încet al acesteia.
'Anne?' -când mi-am auzit numele, m-am învârtit pe câlcâie, strigând:
'Sunt aici!' -iar paşii lui mărunţi s-au auzit apăsând podeaua din secundă în secundă, îndreptându-se spre mine.
Perdelele bleu s-au fluturat ca nişte valuri, iar din spatele lor a ieşit Niall.
'Cum te simţi?' -m-a întrebat, venind spre mine.
M-am uitat o clipă la el, iar el îmi putea citi nedumerirea din privire.
'Probabil te întrebi ce cauţi aici... Eii bine, te-am găsit azi noapte în mijlocul străzii şi arătai de parcă tocmai văzusei o fantomă. Nu ştiu de ce erai acolo sau cum ai ajuns aşa, dar nu pare o poveste prea fericită.'
Atunci am realizat că aşa-zisul meu coşmar, nu fusese doar un coşmar. Ci totul fusese real!
Am tresărit.
'Mulţumesc că m-ai adus aici.' -chipul meu nu afişa niciun fel de expresie şi oricât de mult aş fi încercat să exprim ceva, nu reuşeam.
'Eşti bine?'
'N-n-da....' -am privit din nou peste balustrada terasei sale, meditând la tot ce se întâmplase. La ruptura bruscă de realitate, care se spulberase până la ultima moleculă. Viaţa mea se schimbase de când l-am cunoscut pe el şi nu-mi dădeam seama dacă şi el avea vreo legătură sau nu cu povestea mea. Când îl priveam, părea că vine din alt univers, din altă carte; îi citeam în ochi blândeţea şi naivitatea, şi nu mă gândeam o clipă că cineva ca el ar fi putut avea un astfel de impact asupra mea. Să fi fost el, Niall? Să fi fost doar conştiinţa mea? Să fi fost Dumnezeu?
Mintea mea era goală, fără vreun posibil răspuns; nici măcar o bănuială.
Doar vântul cald ce adia în dimineaţile de vară se putea simţi, iar Niall rămăsese în aceeaşi poziţie, privind în neant, la fel ca mine.
