Dragă inimă, de ce el?

Capitolul 3

           - Eva, de ce telefonul tău este închis? M-a întrebat pe un ton aspru.
           - S-a descărcat bateria, am răspuns înghițind în sec și gândindu-mă la morala pe care fratele meu urma să mi-o facă...
           - Bine. Ar fi bine să te odihnești pentru că mâine mergi la școală și presimt ca va fi o zi grea pentru tine!
          - Da, am rostit răsuflând ușurată pentru că am scăpat așa de ușor. Noapte bună, Matt!
          - Noapte bună, Eva!

           Zorii zilei au adus o nouă zi, mai exact prima zi de școală pentru mine în acest nou oraș și eram emoționată și neliniștită. Pentru o tocilară ca și mine era greu de supravețuit într-un liceu cu multe hiene, dar totuși speram ca noul liceu să fie lipsit de astfel de specimene. Fratele meu a vrut să mă ducă la liceu, însă am preferat să iau autobuzul pentru a mă obișnui cu cartierul, străzile și să învăț drumul spre școală.

          Când am coborât din autobuz și am zărit impunătoarea clădire cu o arhitectură interesantă și frumoasă am tras adânc aer în piept și am pășit spre liceu încrezătoare. În jurul meu erau mulți elevi care discutau, râdeau, alții se uitau urât la mine, iar alții izbucneau în râs în urma mea, ceea ce mă făcea din ce în ce mai tensionată și agitată. Eram obișnuită cu umilințele, dar în același timp nu voiam să mai am parte de așa ceva și de aceea trebuia să trec neobservată.

           Aveam orarul, numărul clasei, dar înainte de asta trebuia să îmi găsesc dulăpiorul așa că mergem pe hol uitându-mă atent la dulapurile pe care le vedeam pentru a-l identifica pe cel cu numărul 77 care îmi aparținea.

          Deodată, ochii mi-au căzut asupra lui și am încremenit fiind fermecată de frumusețea și șarmul lui. Nu știam de ce mi se întâmpla asta când îl vedeam, iar surâsul său mă hipnotiza. Inima mea bătea în piept ca și cum ar șopti numele său. Mă copleșea tot ceea ce simțeam și niciodată nu trebuia să dau glas trăirilor din sufletul meu deoarece nu îmi mai doream să sufăr... Nu voiam ca sufletul meu să fie înecat de suferință, înghițit de întuneric, încătușat în lanțurile durerii...

          - Este frumos, nu-i așa? Am auzit o voce în spatele meu întrebându-mă și când m-am întors speriată, privirea mi s-a lovit de o fată puțin mai înaltă decât mine cu părul blond care îi trecea puțin peste umeri, ochii de un verde ca de smarald sclipindu-i, un zâmbet blând și frumusețea ei cu siguranță nu trecea neobservată.

          - Nu mănânc oameni, a spus amuzată observând cât de încordată eram. Pentru binele tău ar fi bine să stai departe de el!

          - Cine este? Am întrebat-o aruncând o privire scurtă spre el când încă doi băieți i s-au alăturat. Unul dintre ei era blond cu ochii albaștri, chipeș și un surâs luminos, iar celălalt era șaten, cu părul frumos aranjat și căzându-i ușor pe frunte, ochii căprui și o postrură încrezută.

         - Cel care te-a fermecat este Emilian Del Castillo, cel mai tare și mai popular tip din întreg liceul și este în ultimul an. Emilian este un încrezut, se crede superior tuturor, iar pe cei ca tine îi strivește fără milă și ar fi bine să te ferești de el! El nu ține cont de nimic, nu dă socoteală nimănui, se crede un fel de prinț pentru că tatăl lui este putred de bogat, iar într-o zi Emilian va moșteni imperiul construit de tatăl său.

          - Am înțeles. Și ceilalți doi?

          - Cei mai buni prieteni ai lui care sunt la fel de încrezuți. Cel blond este Eric Beal, iar celălalt este Liam Wade, mi-a explicat ea cu mare atenție scanându-i din priviri.

          Atunci am înțeles de ce mi-a spus Emilian să mă prefac că nu-l cunosc și de ce locul meu era în canale printre șobolani. Făceam parte din lumi diferite, el fiind un prinț, iar eu o cerșătoare astfel încât drumurile noastre nu se vor intersecta niciodată...