Dragă inimă, de ce el?

Capitolul 4

                         

                            - O, nu, a mormăit iritat. Trebuie să fugim!
                              - De ce?

                            Nu am mai primit niciun răspuns, ci m-a prins de mână și m-a tras după el astfel alergând împreună. Pentru mine timpul parcă s-a oprit în loc, nu mai auzeam nimic în jurul meu, iar el era atât de frumos când se uita îngrijorat la mine îndemnându-mă să alerg mai repede.
                      
                       În acele momente în care m-a privit am simțit că nu mai puteam respira. Să fiu lângă el, să îmi țină mâna, totul era magic. Știam că mă va ține de mână pentru o vreme, dar inima mi-o va ține pentru totdeauna. Ceea ce inima mea striga la atingirea lui era ceva de nedescris și niciodată nu am simțit așa ceva. M-am îndrăgostit de el într-o clipă fără să știu cum, fără să știu de ce...
                       
                        Pur și simplu s-a întâmplat și nu mă temeam de asta, ci de faptul că m-am îndrăgostit de persoana nepotrivită. Îmi va fi greu să recunosc că m-am îndrăgostit de el deoarece Emilian nu va putea fi al meu oricât de mult mi-aș fi dorit. Făceam parte din lumi diferite, iar eu pentru el eram doar o tocilară urâcioasă și ciudată... Acesta era crudul adevăr.

                       Am intrat într-un bloc dărăpănat și am urcat pe scări până pe acoperiș unde el mi-a dat drumul la mână și a blocat ușa când acei bărbați se izbeau cu disperare în ea pentru a o deschise, doar că era o problemă. Nu mai aveam unde să fugim...

                          - Vor sparge ușa, am spus speriată.

                          - Știu, știu. Trebuie să sărim pe celălalt bloc, a rostit pe un ton grav, iar inima mi-a tresărit. Eram o fricoasă și nu eram în stare să fac așa ceva.

                          - Nu. Du-te tu! Eu rămân aici, Emilian!

                        - Sunt doar trei metri, Eva. O să reușim!

                        - Nu, am susținut vehement. Pe tine te vor, nu pe mine!

                       - Îți vor face rău pentru că te-au văzut cu mine. Haide, a strigat prinzându-mă de mână, însă îmi era frică. Nu puteam face asta...
Fără să mai apuc să scot vreun cuvânt, am început amândoi să fugim spre marginea clădirii și am sărit închizând ochii inima fiindu-mi inundată de spaimă.

                        M-am izbit violent de ciment lovindu-mă și rostogolingu-mă de câteva ori, iar când am deschis ochii Emilian era deasupra mea și m-am pierdut în ochii lui fermecători.

                       - Ești bine? M-a întrebat gâfâind cercetându-mi atent chipul înspăimântat.

                       - Da, am rostit răsuflând ușurată și unul dintre genunchi mă ustura.

                       - Haide, mi-a cerut el ajutându-mă să mă ridic și atunci am văzut sângele care mi se scurgea lent pe picior. Am strâmbat din nas și l-am urmat șchiopătând deoarece mă durea întreg piciorul, iar după ce am coborât scările și am ieșit în stradă s-a întors spre mine încruntat cu ochii arzând de furie.