Dragă inimă, de ce el?

Capitolul 12

Emilian era în fața mea parcă strălucind în razele sclipitoare ale soarelui ca o zeitate, mult mai frumos, cu ochii mai întunecați, dar cu același chip angelic posedat de o umbră demonică...

Frumusețea lui mă lăsa de fiecare dată fără aer și uluirea de pe fața mea era destul de evidentă, iar când mi-am dat seama că mă holbam la el mi-am aplecat capul stânjenită.

Am auzit că te îndrăgosteai numai odată, însă eu de fiecare dată când îl priveam mă îndrăgosteam iar și iar, ca si cum în ochii mei se repeta ziua în care l-am văzut prima dată.

Fir-ar, o luam de la capăt, iar asta mă scotea din minți. De ce el? Nu înțelegeam de ce inima mea se încăpățână să-l iubească... Când l-am revăzut a fost ca și cum sentimentele  pentru el pe care le-am aruncat pe fundul celui mai adânc ocean din lume au rupt orice barieră și au ieșit la iveală învăluindu-mi din nou inima cu lanțurile dragostei pe care i-o purtam.

Cel mai bine era să ignor glasul inimii și să fac ceea ce creierul îmi dicta.

- Nu mă așteptam să te întâlnesc pe aici, a spus așezându-se lângă mine pe bancă, iar chipul lui era mai curat decât lacrimi încât nimeni nu s-ar fi gândit că în urmă cu ceva timp îi era brăzdat de răni.

- Nici eu. A trecut o lună de când...

- Știu. Nu am putut să te sun și îmi pare rău, Eva!

- Este în regulă, Emilian, l-am asigurat zâmbindu-i blând. Sunt convinsă că nici nu te-ai gândit la mine...

- Da, așa este. Știi dacă Brianna este acasă? Încă nu am sunat-o, dar vreau să recuperez toate lecțiile pe care le-am pierdut în acest timp.

- Cred că este acasă. Poți să-mi spui de ce ai plecat așa de brusc și de ce erai rănit?

- Doar câteva probleme de familie, Eva, a răspuns pe un ton atât de indiferent care mă deranja. De ce nu putea să îmi vorbească deschis? De fiecare dată când încercam să ajung la adevăratul Emilian mă izbeam de un zid...

- Aș vrea să poți avea încredere în mine, am spus dezamăgită de faptul că nici măcar nu încerca asta.

- Știu. Am încredere în tine doar că nu vreau să te implic în problemele mele. Este mai bine pentru tine să stai departe de mine și să nu depăsești limita!

- Bine, asta voi face. Cel mai bine pentru mine este să renunț la tine, Emilian, am rostit fiind convinsă că puteam să fac asta.

- Parcă erai îndrăgostită de mine, Eva!

- Dacă renunț la tine nu înseamnă că nu te iubesc, ci doar mi-am dat seama că tu niciodată nu o să mă iubești. Cu tine este ca și cum aș aștepta trenul în aeroport!

- Mă iubești, Eva? M-a întrebat pe un ton grav încruntându-se.

- Am renunțat la tine. Nu mai contează, am spus ridicându-mă de pe bancă și făcând câțiva pași. Voiam să plec cât mai repede de lângă el deoarece abia mă abțineam să nu plâng.

Mă durea atât de mult că trebuia să renunț cu adevărat la el... Deodată, m-am simțit luată pe sus trezindu-mă în brațele lui puternice și mi-am încolăcit uimită mâinile în jurul gâtului său.

- Ce faci? L-am întrebat surprinsă.

- Te răpesc, a răspuns făcându-mi din ochi, iar inima mea pur și simplu parcă a prins aripioare și s-a înălțat la cer.

- Nu vreau să mai fiu răpită, am bolborosit amuzată.

- Cine a mai făcut asta?

- Nimeni. Unde vrei să mă duci? Ce ai de gând?