M-am întors spre Nate cu o expresie venită din Iad. Nu știam dacă eram furioasă, surprinsă sau amândouă. Ce i-a venit? De ce a spus așa ceva? Îmi venea să țip la el și să îl fac să iasă naibii din casa mea. Dar în același timp voiam să îi mulțumesc pentru că mă scăpase din întregul circ creat de Zayn. Am vrut să spun ceva, dar cuvintele nu voiau să îmi părăsească gura.
-Și ai de gând să spui ceva sau o să te holbezi în continuare la mine? a întrebat el ușor plictisit.
-De ce naiba ai spus asta? Ce voiai să demonstrezi? am țipat eu lăsându-mi întreaga frustrare să îmi părăsească corpul.
-Tu chiar nu vezi, nu? Tu chiar nu ți-ai dat seama niciodată? Te plac, Alex. Și te plac de prea mult timp. Am ținut totul în mine dar nu mai pot. Trebuia să știi asta. Spuneai că mereu alegem persoanele greșite. Persoanele care nu țin la noi și le ignorăm pe cele care și-ar da și sufletul pentru noi. Ghici ce? Eu sunt una dintre persoanele care ar muri pentru tine, dar tu ești orbită de nesimțitul ăla arogant care nu ar da nicio ceapă degerată pe tine și care te face să suferi mai mult decât o să o fac eu vreodată. Și știi care e partea cea mai tristă? Că tu chiar ești îndrăgostită de el, dar prea mândră ca să vezi asta.
-Eu...Nate... știi..., am încercat să spun ceva dar cuvintele lui m-au lovit prea tare lăsându-mă într-o stare de amorțeală totală.
-Nu te obosi. Știu drumul spre ieșire, a spus el acid îndreptându-se către ușă.
Am stat acolo uitându-mă la ușa pe care se pare că ieșeau din ce în ce mai multe persoane din viața mea. Nu știam că Nate mă place, credeam că sunt ca o soră pentru el. Voiam să mă mișc dar corpul meu îmi ignora orice comandă. Aveam nevoie de timp să procesez tot ce se întâmplase în acea zi.
Cu greu am reușit să îmi mișc corpul amorțit. Era ca și cum fusesem călcată de un elefant, o mașină și un tren. Mintea mea înregistra și analiza tot ce se întamplase. Oricât încercam să găsesc o soluție, nimic nu îmi venea în minte. Trebuia să îl găsesc pe Nate. Da, ăsta era cel mai potrivit lucru. I-am format repede numărul, dar, așa cum mă așteptasem mi-a închis imediat. Mi-am stors creierii încercând să îmi dau seama unde ar putea fi și atunci mi-am dat seama.
„Alex ești un geniu!“ mi-am spus eu în gând.
Am înșfăcat repede cheile de la mașină și am ieșit repede, sperând că bănuielile mele se vor adeveri. Am condus ca o maniacă, lucru total necaracteristic mie, ajungând într-o suflare la marginea unei păduri dese. Am coborât din mașină și am înaintat, pregătindu-mă sufletește pentru tot ce va urma. Cu cât înaintam mai mult cu atât îmi pierdeam speranța că Nate e aici, dar când am ajuns în mijlocul unui foișor ascuns toate temerile mi-au fost spulberate. Nate stătea pe o piatra mare uitându-se la apa lacului ce lucea. M-am apropiat, iar el probabil a auzit foșnetul pașilor mei, pentru că s-a întors și m- a fixat cu privirea. În ochii lui puteam citi furtuna de sentimente care îi acaparase sufletul și nu știam ce ar fi trebui să spun.
- Bună, am spus eu timid, simțindu-mă ca cea mai mare idioată de pe pământ.
Pe bune? Băiatul îți spune că te place și tot ce poți să zici e un amărât de „ Bună“? m-a certat conștiința mea.
Însă Nate nu spunea nimic. Doar se uita la mine și puteam să jur că în momentul de față ducea o luptă interioară. M-am apropiat de el și m-am așezat cât de comod puteam pe piatra. I-am luat mâna într-a mea și m-am uitat adânc în ochii lui.
- Nate, uite ce e. Nu am vrut nicio secundă să te supăr, să te mâhnesc sau orice altceva. Mereu te-am văzut ca pe un frate mai mare pe care îl iubesc din tot sufletul meu. Nu mi-aș putea imagina viața fără tine, eu nu aș mai fi la fel fără tine. Tu ești cel care reușește să îmi aducă cel mai mare zâmbet pe față de fiecare dată când sunt tristă. Gândește-te te rog, dacă poți să îmi fii aproape și de acum încolo, așa cum ai fost până acum, pentru că, sincer, nu aș putea să trăiesc știind că tu nu îmi ești aproape.
