Sebastian

Doi

9.04.2014.

Dragă jurnalule,

Se pare că ultima dată am fost bătut cam rău... poate prea rău. În noaptea aceea am avut convulsii aşa că a trebuit să merg la spital, încă nu ştiu cum de am ajuns acolo singur. Da, tata nu a vrut să se trezească, de mama nu mai zic, aşa că am fost nevoit să merg singur. Abia mă ţineam pe picioare, lumea se uita la mine ca şi cum aş fi fost ultimul bețivan. Cum am intrat pe uşa spitalului m-am prăbușit. Nişte oameni străini au venit şi m-au prins, ducându-mă rapid în cabinetul unui doctor. Mă simțeam groaznic. La un moment dat se făcuse negru în faţa ochilor mei, îmi simțeam corpul din ce în ce mai greu. Atât îmi amintesc. Se pare că a trecut o săptămână de la incident, iar eu sunt încă în spital. Francisc venise şi îmi adusese toate cele necesare, inclusiv pe tine. Pare schimbat. Îl cunosc încă de când s-a născut, dar nu l-am văzut aşa deprimat niciodată. Când am deschis ochii, l-am văzut pe el, stând pe scaunul de lângă patul meu, cu faţa în palme.

"Francisc?" l-am întrebat eu nelămurit. Puteam să jur că aveam halucinații.

Când și-a auzit numele, a ridicat capul uitându-se uimit la mine, apoi începând să-mi pună diferite întrebări.

Când l-am întrebat ce face aici,şi cum de e lângă mine în momentele acestea, mi-a dat un răspuns care m-a uimit: "Ești fratele meu, aș face orice pentru tine. Ai fost mereu lângă mine, iar eu de fiecare dată eram un nesimțit". Totul merge din rău în bine, faptul că sunt în spital, se pare că m-a apropiat de fratele meu, se pare că răul ăsta i-a deschis ochii. S-a şi internat cu mine în spital, deşi am insistat să nu cumva să se sacrifice pentru mine, dar el nici nu a vrut să audă, a zis că aşa mai discutăm şi noi... totuși mi se pare penibil să am optsprezece ani şi să stau internat cu fratele meu mai mic în spital... sigur o să primesc niste insulte noi pe tema asta.