Sebastian

Epilog

   Este dimineața celei de-a treia zi de când Sebastian nu mai e. Soarele îi mângâie piele palidă şi albă, ascunzându-se în părul lui negru. Marea stea fierbinte se cuibăreşte şi în părul blondului, făcându-l să capete o culoare cerească. Ochii roșii de la atâta plâns erau blocați pe chipul lui Sebastian. Mâinile reci ale lui Bash erau prinse în strânsoarea celor ale lui Francis, care îl ruga să se trezească înainte să fie băgat la 2 metri sub pământ.

    Henry intră în cameră cu un sicriu alb. Era ajutat de către fratele său. Când a văzut sicriul, Francis a făcut ochii mari, uitându-se în gol, după care se inundară din nou. Se ridică în grabă de pe scaun şi fuge de acolo precum un copil mic care nu a primit ceea ce dorea. Henry oftează, ducându-se după costumul în care trebuia să fie îngropat Sebastian. Arăta superb, era de-a dreptul un băiat perfect. Francis fugise către cimitir, neștiind unde altundeva să meargă. Sculpta ceva în piatra de mormânt a fratelui său. Se pare că Henry si Caterina nu se ocupaseră de toate detaliile. Nu era nimic scris pe piatra de mormânt. Nici măcar numele sau anul decesului. După ceva timp se aude şi muzica. Nu, nu muzică specifică unei înmormântări, ci niște versuri personalizate ce descriau viața decedatului. Sicriul era așezat frumos într-o trăsură albă. Francis şi-a dorit să se simtă ca un prinț măcar atunci când e condus pe un ultim drum. Caii negri sunt dovada vie a faptului că el va fi mereu un bastard. Mezinul familiei lui nu a omis nici acest lucru.

     Francisc a rămas împietrit la auzul versurilor, dar şi la vederea trăsurii. Ochii de un albastru închis au început să se umezească din nou. Inima îi bătea puternic.. În mintea lui încă era ceață. Întrebarea:

"Bash e mort?!" nu îi dădea pace. O parte din el refuza să accepte ideea că Sebastian s-a dus şi nu se va mai reîntoarce.

   Francisc tresare când o mână mare şi rece îi atinge umărul.

   "- E timpul pentru discurs! " îi spuse persoana respectivă.

   "- Hai" spune acesta ştergându-şi lacrimile.

   "- Sebastian a fost mereu mai retras, dar l-am iubit. L-am iubit ca şi cum ar fi fost fiul meu. Mereu i-am fost alături când a avut nevoie. Mereu l-am ajutat, l-am sfătuit. Nu îmi vine să cred că nu mai e. " se aude vocea Caterinei.

    Coboară uşor de pe scena albă, frumos amenajată, Henric luându-i locul.

   " Sebastian Lockwood... acel băiat pe care l-am iubit încă din ziua în care i-am văzut ochii negrii prima dată. A fost fiul meu pe care l-am adorat, pur şi simplu. Eram deschiși unul altuia. Aveam o adevărată relație tată-fiu... " spune şi Henry.

   Toate aceste cuvinte păreau credibile, dar Henry,spre deosebire de soţia lui, a făcut o mare greșeală, care l-a dat de gol, însă persoanele de acolo nu și-ar putea da seama, nici una nu îl cunoscuse pe Bash. Spunând că are ochi negrii nu l-a făcut să pară un tată aşa de bun pe cât zicea în discurs, culoarea ochilor fiind lucrul care îl făcea pe Sebastian să nu fie o parte din mulțime. Culoarea ochilor îi dăruia acea aură inocentă, misterioasă. Ochii erau ceea ce îl făceau special, desigur, înainte să apuci să porți o conversație cu el. 

Nu a existat nici un strop de adevăr în ceea ce au zis.

   A venit rândul lui Francisc să îşi spună discursul.

   Pașii cu care se îndrepta către locul respectiv erau lenți. S-a apropiat de microfon pregătindu-se să zică tot ce avea pe suflet, însă durerea era prea mare. A căzut în genunchi începând să plângă . Plângea mai rău ca în spital, mai rău decât la școală, mai rău decât acasă. Plângea mai rău ca oricând. Văzând că lumea se uita la el ca la o ciudățenie a naturii, a șoptit încet:" Tu eşti fratele meu, aş face orice pentru tine! ", după care s-a ridicat fugind către locul unde era Sebastian.

   " Bash, hai trezește-te! Deschide-ţi ochii! Hai Bash, mi-e dor de tine! " striga Francisc tare.

    Se apropie de sicriul alb şi îl deschide. Acolo, era Sebastian, așezat pe mătasea neagră ce acoperea lemnul rar din care era confecționat coșciugul. Era îmbrăcat într-un costum de ginere. Era de o culoare apropiată de cea a ochilor săi. Pe faţa lui palidă încă se vedeau semnele pumnilor lui Dylan. Francisc scoate din buzunarul costumului o armă. Învățase să tragă pe vreme când avea doar doisprezece ani. Nici măcar el nu mai ține minte motivul. Se uită la ea, apoi la corpul lui Sebastian. Trage aer în piept şi, cu mâinile tremurânde, își  introduce țeava pistolului în gură.Se uită din nou la fratele său în timp ce stătea cu degetul pe trăgaș, temându-se. Îşi ia privirea de la Bash pentru câteva secunde. Își scoate brusc arma din gură, trăgând adânc aer în piept și urlând puternic.

   "- Ei bine... aşa vom fi în sfârșit fericiți, de data asta, amândoi! " șoptește acesta. 

Era într-o stare deprorablă. Singurul lucru care îl putea face să se simtă din nou bine este fratele său, așa că asta avea de gând să facă, să se ducă după el.

Își îndreaptă din nou, lent, pistolul spre gură, așezându-și pentru a doua oară buzele în jurul țevii...apoi, într-o fracțiune de secundă, micul Francis, micul prinț cu păr auriu s-a dus...