Sebastian

Opt

                                         8.05.2014

                  "Dragă jurnalule,

Mi-am revenit din comă, pot să comunic, de auzit auzeam și atunci. Francis e tot aici, nu a vrut să plece de lângă mine nici măcar pentru o zi. Nici nu am încercat să îl conving măcar, ştiu cât e de încăpățânat, aşa că nu are fi acceaptat nici intr-o mie de ani.

Mă simt rău jurnalule, mă simt foarte rău, mă doare capul îngrozitor."

    Sebastian deschide jurnalul la o pagină nouă, plângea în timp ce scria...

     Francisc apare în cameră cu două tăvi de mâncare în mână. Când îşi vede fratele plângând, lasă repede tăvile pe o comodă şi sare către el.

      -Ce s-a întâmplat? întrebă Francisc speriat.

       -Nimic,doar citeam ce ai scris cât eram eu în comă! răspunde Bash.

       -Nu mai plânge prostule, îţi faci rău... spune Francisc încruntându-se la el.

        -Ştii că eu sunt mai mare, nu? spune Sebastian râzând.

        -Ştii că tu eşti ăla bolnav, iar eu fraierul care te-a ignorat 8 ani?  spune cu o voce haioasă, având un ton ușor glumeț.

        Cei doi au început să râdă, păreau fericiţi...dar doar păreau. Sufletele lor erau încă negre, durerea era încă prezentă. Secvențele în care pumnii îi loveau faţa nu îi dădeau pace lui Sebastian.  Imaginile cu fratele lui stând în pat zbătându-se între viaţă şi moarte îl bântuiau pe Francisc. Dar amintirile care încă le mai aduc câte un zâmbet, fie ăla şi slab pe buze, sau câte o lacrimă de fericire sau dor, sunt acelea de când erau copii, de când erau fericiţi.