Sebastian

Zece

      - Bash, Bash! se aude o voce disperată iar un băiat înalt se vede venind. Nu, nu, nu, nu, nu! Amice, hei! Nu, nu, nu, nu, nu! Sunt aici, deschide ochii, rămâi cu mine! Bash! se aude un strigăt puternic.

Francis se apropie cu pași alergători de fratele său ce se prabușise, aruncându-se violent pe jos, cuprinzându-l ân brațe.

      - Păi, se pare că se termină aici. Să nu plângi, te rog. Şi te mai rog ceva, caută în jurnalul meu paginile scrise cu roşu. Să nu mă uiţi prea repede! spune Bash încet, cu ultimele puteri, înghițind în sec pentru ultima dată. 

Sebastian își dă ochii peste cap, respirația ce devenise din ce în ce mai forțată oprindu-se odată cu bătăile inimii calde, inimii nepătate a frumosului băiat ce nu ajunsese nici măcar la vârsta la care putea fi considerat adult...  

      - Dar... Bash, te rog , nu te duce de lângă mine... te rog! Francisc plângea. Îl apucă de cap şi îl trage spre pieptul lui. Eşti fratele meu, aş face orice pentru tine! spune şi apucă corpul fără viaţă a celui ce i-a fost frate,a celui ce l-a iubit cel mai mult. Şi cel mai rău îmi pare că nu ai fost fericit...

_________________________________________________

                   "Dragă Francis,

     Mai ţi minte când eram copii? Când nu mai vorbeai cu mine atunci când te băteam la fotbal? Mai ţi minte când fugeam după înghetată când afară erau 40℃? Mai ţi minte cand ne urcam în copaci şi stăteam acolo până când unul dintre noi ceda? Câștigam mereu, însă se pare că am cedat unei competiții mult mai mari... Mai ţi minte zâmbetul tău inocent? Dar ochii mei fericiţi? Eu nu le voi uita niciodată.

      Să trecem peste amintiri... Când îţi scriu aceste rânduri o fac din spital , tu eşti după mâncare. Nu mă simt bine frăţioare. Mai mult ca sigur o să treacă, dar şi mai sigur e faptul că voi mai avea parte de şocuri chiar din prima zi de școală. Ştiu că pentru mine o să fie prea mult,  știu că cel mai probabil pot fi letale, şi ştiu că o să trec pe partea cealaltă. Îmi accept soarta şi sunt pregătit. Nu mi-e frică de moarte. Într-un fel e mai bine aşa. Viaţa oricum era prea crudă cu mine, iar eu eram prea slab. Nu îi puteam face faţă. Totuși... un singur regret am... Te voi lăsa singur, şi vei suferi. Între noi s-a restabilit acea legătură pe care am avut-o la început, și care, a fost întreruptă timp de aproape zece ani. Nu vreau să suferi, aşa că te rog frățioare, nu plânge după mine, să nu suferi. Era să uit ceva: Să nu te mai joci cu inimile fetelor, joacă-te FIFA, așa cum fac băieții de vârsta ta. Nu trebuie să rănește suflete inocente fără vreun scop.

    P.S.  Ești fratele meu și aș face orice pentru tine, te iubesc"

       Francisc încă plângea, plângea groaznic. O durere în suflet îl apăsa. Se simțea ca şi cum cineva şi-ar fi băgat mâna în el luându-i jumătate din suflet. Simţea că ceva lipsește. Nu se mai simţea întreg. Nu se putea gândi cum avea să fie viața lui de astăzi înainte. Cum avea să fie fără Sebastian? Lacrimile continuau să curgă. Deja îi era dor de fratele lui. Deja îi lipseau ochii ăia albastri. Deja îi lipsea zâmbetul perfect conturat. Îi era dor de vocea lui perfectă şi de accentul lui superb.

    În camera monotonă apar părinții celor doi băieți.

    -Oh Dumnezeule! exclamă Caterina, mama celor doi, la văzul lui Bash, plin de sânge, stând fără viaţă în pat, şi pe fiul ei plângând de zor.

    -Vreţi ceva? întreabă răutăcios Francis.

    -Ce sa întâmplat? întreabă şocat Henry.

    -Brusc îţi pasă?, spune Francis printre dinți pufnind, aşa dintr-o dată v-aţi trezit că vă pasă de el? întreabă nervos Francisc.

    -Vezi cum vorbești cu mine, sunt tatăl tău! Şi normal că îmi pasă, e fiul meu şi îl iubesc! spune tatăl acestuia uitându-se în gol.

    -E fiul tău şi îl iubesti, zici? Hai nu zău. Când a fost în spital o lună nu a fost tot fiul tău. Când a fost în comă nu a fost tot fiul tău? spune deja ridicându-se de pe scaun nervos.

    -A fost în spital? întreabă Caterina şi Henry simultan.

   -Se vede ce mult vă pasă... spune Francisc pufăind.

    Cei doi lasă capul în jos simțindu-se prost. Ştiau că Francis avea dreptate.

    Henry păşeşte către Sebastian.

   -Sebastian? spune încet.

  -E mort... îi răspunde celălalt fiu.

  -Cum să fie mort? Nu are cum să fie mort. Nu, nu și nu. Fiul meu nu moare înaintea mea! începe Henry să ţipe.

   -S-a dus , Henric, nu ai ce să faci... spune Caterina uitându-se în gol.