Sebastian

Nouă

                                          9.05.2014

                 Dragă jurnalule,

      Astăzi am ieșit în sfârșit din spitalul ăla jegos. Încă mă simt rău... groaznic chiar. Capul mă doare îngrozitor şi abia mă pot ţine pe picioare, am senzația că o să cad în orice moment, această senzație este mai mult decât oribilă.

     Oricum, nu contează. Mâine trebuie să merg la şcoală, dacă tot nu duc acum o viaţă respectabilă, măcar să ajung ceva în viaţa asta mizerabilă, să ajung respectat, să le dovedesc acestor oameni de nimic că  Sebastian Lockwood nu o să mai fie bătaia de joc a nimănui."

      Sebastian închide caietul unde erau scrise toate gândurile lui şi îl pune cu grijă sub pat, acolo unde nimeni nu îl va căuta... Desigur, dacă stăm să numărăm persoanele cărora le pasă de el, am realiza că defapt nimeni nu ar încerca să îi caute jurnalul.

      Îşi pune capul pe perna moale, încercând să adoarmă. După multe scenarii legate de viitor și prezent, pe care și le făcuse în mintea lui, reuşeşte să se piardă în lumea viselor, unde probabil acele scenarii devin realitate, doar el poate știi asta.

      Clanţa uşii se mişcă din sus în jos. În încăpere îşi face apariția un băiat înalt, cu păr blond şi ochi albaştri. Ochii lui erau trişti, iar capul îl avea aplecat în jos. Era Francis.

       Băiatul intră cu grijă, pe vârfuri pentru a nu-şi trezi fratele. Trage un scaun şi se pune lângă patul lui Bash, exact ca la spital. Francis îl prinde de mână şi îl ţine grijuliu. Cum a simțit atingerea, Sebastian şi-a deschis încet ochii.

        - Te rog, du-te la tine in cameră.  E târziu, mâine ai şcoală. Ţi-a ajuns cât ai stat cu mine.

        - Nu Bash, nu plec. Nu eşti bine şi nu vreau să te las singur! spune Francisc cald.

       - Sunt bine. Ce pot să păţesc? Hai, pleacă, nu vreau să suferi tu pentru că sunt eu pămpălău.

       - Bine, spune pftând după câteva secunde de liniște, noapte bună!

      După ce iese Francisc din cameră, Sebastian adoarme la loc, de data asta imediat.

      ***

      Razele soarelui îi mângâie pielea palidă a lui Sebastian. Ochii lui trişti,de un albastru deschis, datorită luminii puteam spune că se îndreaptă considerabil spre o nuanță de alb, se deschid uşor. Bash îşi mişcă capul din stânga în dreapta băgându-şi-l în pernă. Când observă că marea stea fierbinte nu îi dă pace, se hotărăște să se ridice pentru a se pregăti de ore.

     Îşi face rutina de dimineață, după care se îndreaptă către camera lui Francis. Când l-a văzut, un zâmbet inocent i-a apărut pe faţă. Era aşa de adorabil când dormea,  îţi părea rău să îl trezești, așa că ia hotărârea să îl lase să își continue somnul, luând în considerare faptul că în ultimul timp nu mai avusese parte de odihnă.

     După ce pleacă din camera fratelui său, se îndreaptă către bucătărie pentru a-şi lua un corn. Acolo o vede pe mama sa adoptivă care îşi bea cafeaua.

     -Oh, Sebastian, bună! spune aceasta uitându-se către el.

    Fără să mai fie atent la ce mai zice Caterina, apucă un măr şi pleacă spre şcoală.

   Drumul cel scurt a părut mai lung ca niciodată pentru Bash. Abia putea să meargă, iar temperatura ridicată nu îi prea era de ajutor.

    Ajuns în sfârșit la școală începe şi coșmarul, așa cum se și aștepta de altfel .

    -Lockwood... se aude o voce groasă din spate.

    Sebastian continuă să meargă ignorând voce ce îl striga.

    -Am zis Lockwiood! începe să se enerveze cel care îl striga.

    Bash îşi dă ochii peste cap şi se întoarce.

    -Ce vrei? spune plictisit.

    -Am auzit că te-am băgat în spital. A fost grav? spune pe un ton amuzat și batjocoritor.

    -Da, Dylan, da a fost! spune oftând.

    -Şi am auzit că frăţiorul tău mai mic a stat cu tine... spune râzând.

    Sebastian oftează lung.

   -Acum eşti bine? întreabă Dylan punându-i o mână pe umăr.

  -Da. răspunde Bash sec.

   -Bun!  spune cu un rânjet pe faţă pachetul de mușchi.

   În momentul următor pumnul tare al lui Dylan loveşte faţa deja obisnuită cu astfel de şocuri a lui Sebastian.

    Dar nu s-a oprit la numai un singur pumn. L-a prins de gulerul cămășii lipindu-l de dulapuri şi a început să dea de repetate ori. Si iar. Și iar, până ce faţa lui Bash devenise plină de sânge şi vânătăi. Dintr-o dată Dylan l-a dat puternic cu capul de unul dintre dulapuri, după care i-a dat drumul, plecând. Privirea lui Sebastian devenea din ce în ce mai slabă. Încăperea parcă se învârtea cu el. A căzut pe jos inconştient.

    "- Bash, Bash!" a fost ultimul lucru pe care l-a mai auzit.