Sebastian

Cinci

26.04.2014

Dragă jurnalule,

Ieri am tot stat şi am citit paginile tale, am citit gândurile fratelui meu, am plâns... am plâns mult.

Ce s-a întâmplat cu noi? De ce ne-am separat atât? Unde este relaţia de frăţie? Ţin minte că ne iubeam mult, ştiu că mi-a zis într-o seară, înainte de culcare, când nu puteam să dorm de frica monstrului de sub pat: "Stai liniştit, nu e nimic de care să îţi fie frică. Eu sunt aici, voi fi aici mereu pentru tine." . Ochii aceia albastri îmi inspirau încredere, zâmbetul ăla cald şi sincer,dar şi vocea aceea de înger,mă făceau să adorm mereu, oferindu-mi un aer cald de siguranță. Simțeam că vom fi aşa toată viaţa, că nimic pe această lumea nu ar putea distruge acea legătură puternică ce exista între noi. Simt că e vina mea că s-a ajuns aici. E vina mea că el a fost nefericit toată viaţa şi că nu va mai avea sansa să fie. E vina mea că l-am lăsat singur atunci când eu eram singurul de care avea nevoie. E vina mea că am clădit un zid imens între noi, care a oprit iubirea pe care ne-o purtam unul altuia în pereții lui... E vina mea că nu am fost acolo să îl apăr, chiar riscând să fiu lovit și eu... E vina mea pentru tot...doar a mea, şi dacă va muri nu mi-o voi ierta vreodată.