Impatiens animus (Lumi Blestemate #2)

Prolog

Salutare, dragilor! Mi-a fost tare dor de voi!!!!

M-am întors și, ca să nu zăbovesc prea mult, vă anunț că am făcut câteva schimbări în privința personajelor. Aspectul lor este diferit, lucru care nu este atât de important. 

Vrăjitoarea, una dintre cele cinci entități ce domneau peste soarta pământului, se retrase într-una dintre locurile greu accesibile creaturilor. Era în peștera lui. Lupul de culoare închisă, slăbit și plin de noroi, își ridică privirea de pe o stâncă îndepărtată. Abia avea putere să se miște.

Entiatea lovi cu bastonul în pământ. Din neant se materializă o căprioară moartă. Lupul privi lung la hrană, văzându-se în ochii lui foamea ce îl încerca. Epuizarea, dar mai ales teama de a se afla în fața unei asemenea forțe, îl făcuse să nu se repede la căprioară.

— Este al tău, Alpha, spuse entiatea. Fă-ți pofta.

Lupul se ridică încet. Corpul îi era atât de slab încât blana parcă stătea să cadă. Oasele îi erau vizibile și se mișca cu o imensă dificultate. Era încet, în mare parte din cauza fricii.

Entiatea trecu dincolo de căprioară și pătrunse mai adânc în peșteră. Trecu prin perete, dincolo de mirajul recent făcut, și pătrunse în mijlocul undei adunări. Celelalte entități o priviră, dar nimeni nu spuse nimic.

Dintre toți doar Vârcolacul înaintă grăbit către ea. Silueta lui încă era strălucitoare, demonstrând existența unui vârcolac, ultima din specia lui. Vampirul, singurul abia vizibil, nici măcar nu își ridică privirea. Era atât de slăbit încât se putea vedea stânca din spatele lui.

— L-ai adus? întrebă Vârcolacul.

Vrăjitoarea dădu din cap, scoțând din interiorul faldurilor rochiei ei un cristal. Semăna cu luna de pe cer, avea aceeași importanță, aceeași culoare. Dar nu avea la bază sacrificiul unei persoane, un suflet întemnițat în interior.

Un piedestal se ridică din podea, iar așezase cristalul în centru. Celelalte entități se adunaseră în jurul ei. Vampirul fusese ajutat de către Vârcolac.

Vrăjitoarea privi către Vampir.

— Nu-ți face griji, frățioare, te voi readuce în puteri. Am să își redau supuși noi.

Nimeni nu considera că vorbele ei erau prea exagerate, nici măcar Demonul, ce stătea retras și privea din depărtare. Dintre toți doar ea moștenise cele mai multe daruri de la mama lor, Viața. Putea controla Magia și crea lucruri imposibile cu ajutorul ei.

— Cum rămâne cu Vârcolacul? întrebă cu glas stins Vampirul. Fata este supusa lui.

Vrăjitoarea aruncă o privire către cristal. Informațile ce le ascundeau în interior tânjeau să fie împărtășite.

— Înainte de existența Stâncilor Sângerii Ayra a făcut o vrajă ce a învins infertilitatea. Voi căuta în amintirile ei și voi pune pe cineva să refacă vraja. Copiii ei vor fi noi voștri supuși.

— Îi vor împărți?! interveni Demonul. Așa ceva nu se poate! La fel cum este imposibil ca tu să nu știi vraja făcută de supusa ta.

Vrăjitoarea săgetă din priviri Demonul. Era ascuns între umbre, iar silueta sa nu putea fi atribuită unui gen. Părea a fi femeie, dar părea a fi și bărbat, în timp ce restul entităților și-au ales o formă a corpului. Dintre toți doar Vrăjitoarea era femeie, restul au preferat să aleagă o siluetă bărbătească. Pe pământ, atâta timp cât erau materializați, căpătau forma dorită, ca și cum ar fi fost născuți acolo.

— Ayra știa de foarte mult timp despre existența noastră, fără ca măcar să fie conducătoare, spuse Vrăjitoarea. A găsit diferite metode de a se ascunde de mine.

— Un supus ce se ascunde de entitatea sa, pufni Demonul cu dispreț. Așa ceva nu s-a mai înâlnit! Cred că vrei să tragi de timp.

Vârcolacul mârâi, glasul său răsunând mult mai înfiorător în spațiul strâmt.

— Tocmai tu vorbești?! se răsti Vârcolacul. Nici măcar nu știi dacă în specia ta predomină bărbații sau femeile și ai tupeul de a-i reproșa că nu a urmărit în permanență toți supușii?!

Demonul se întoarse către Vârcolac, mârâind la fel de puternic pe cum făcuse și el. Dinspre exteriorul peșteri se auzi un șcheunat de teamă, Alpha fugise din acel loc periculos.

Omul interveni de îndată între Demon și Vârcolac, deși ar fi putut fi distrus cu ușurință de oricare dintre cei doi.

— V-ați pierdut mințile?! Avem lucruri mai importante de făcut decât să ne luptăm între noi.

Demonul ignoră prezența Omului și mârâi în semn de avertizare.

— De data asta ai scăpat, Vârcolacule, data viitoare am să mă asigur personal că nu mai exiști. Cu sau fără ajutorul Vrăjitoarei!

Vrăjitoarea își înclină toiagul către Demon. O minge de foc se sparse la picioarele lui, făcându-l să își redirecționeze atenția. Se încruntă către ea, un mârâit înfundat auzindu-se.

— E nevoie de mult mai mult decât o flacără ca să mă rănești, surioară.

— Dacă aș fi vrut să îți fac rău mi-aș fi trimis supușii după elita ta. Întâlnirea ar fi fost mai mult decât un simplu avertisment.

Demonul mârâi gutural, privind-o. Sunetul era atât de îngrozitor și de puternic încât entitățile erau sigure că nici o creatură nu avea să se mai apropie de peșteră, iar oamenii vor inventa legende despre fuga animalelor din apropiere.

Vrăjitoarea indică spre cristal. Lumina întreaga peșteră, incluzând silueta ascunsă de umbre a Demonului.

— Fiica lui Rower va naște doi copii, spuse ea. Unul va fi al Vampirului, altul al Vârcolacului.

— Ce te face să crezi că tata o va lăsa să se împerechieze cu un om? Alt vârcolac nu mai există, iar el nu îi va permite să nască.

Vrăjitoarea privi lung către Demon, dar Omul păși în față, apropiindu-se de cristal suficient cât să umbrească silueta negricioasă a celei mai întunecate și mai violente entități.

— Supușii mei o vor proteja, indiferent de consecințe. Vor muri pe capete, dacă e nevoie, și tot va proteja fiecare naștere.

Demonul pufni disprețuitor.

— În cazul în care ai uitat Moartea are influență peste tot și cunoaște tot. Îi va fi imposibil până și să se împreuneze cu unul dintre scursurile tale.

Omul privi încruntat către Demon.

— Nu veți reuși să faceți nimic, poate doar să realizați acea vrajă de fertilitate. Asta dacă aveți noroc.

— Nu ai tu grijă, Demone, spuse Vrăjitoarea. Le vom lua pe rând și vom reuși să le rezolvăm pe toate.

Demonul se pregăti să plece, dar se opri atât de brusc încât îi surprinse pe toți.

— Voi rămâne să mă uit cum eșuați, spuse, zâmbind. Va fi plăcerea mea.

Patru entități se uitară lung către el, în timp ce Demonul își reluă locul cel mai îndepărtat de cristal. Își ridică un braț și arătă către centrul lor de interes.

— Dă-i drumul, surioară, caută în amintirile scumpei tale Ayra și gustă-i durerea ce a măcinat-o mii de ani din cauza ta.

Entitățile priviră către Vrăjitoare. Ea înghiți în sec, sub privirile lor, în vreme ce Demonul rânji larg. Își folosi magia, iar sub privirea lor cristalul își dezvălui conținutul. Amintirile Ayrei le copleșiseră simțurile, trăind fiecare amintire ce le era prezentată.