Impatiens animus (Lumi Blestemate #2)

Capitolul 13

A trecut ceva de cand nu am fost in "prezent", asa ca vi-l ilustrez in cateva cuvinte:

— Cât timp ai de gând să urmărești idilele unei adolescente îndrăgostite? se auzi ecoul entității ce purta numele de Demon.

Vrăjitoarea tresări, însă nu își pierduse concentrarea. Frații lor urmăreau în continuare desfășurarea evenimentelor, în timp ce ea era liberă să comunice cu prezentul. Trecutul nu putea fi schimbat, doar vizionat.

— Atâta cât consider că este necesar, îi răspunse.

— Îi plictisești pe toți, veni de îndată răspunsul.

— Iar pe tine te deranjează pentru că...

— Rămânem fără timp! se răsti el.

Vrăjitoarea pufni și îi întoarse spatele. Nu îl putea vedea, dar era ușor să își dea seama de unde vine vocea lui.

— Trebuie să înțeleg pe deplin procesul ca să pot reproduce cu exactitate vraja.

— Prostii, scuipă Demonul cuvintele. Vrei să știi cum a făcut-o.

Vorbele lui o făcuseră să se înfurie. Demonul râse răutăcios. Ieși din umbrele peșterii și veni spre ea. Norii săi întunecați se contopeau perfect cu întunericul.

— Scutește-i pe toți de plictiseala ce le-o oferi. Ar fi o rușine să îți revadă eșecul.

Vrăjitoarea nu spuse nimic, însă Demonul avea o alură de încredere sâcâitoare. O enerva prin simpla lui prezență și aroganță. L-ar fi nimicit pe loc dacă ar fi avut perimisiunea să o facă.

— Ia formula, cu toții știm ce s-a întâmplat în câteva zile de la sosirea lor în acel loc.

— Trebuie să văd fiecare pas până în acel punct, Demone, se răsti Vrăjitoarea. 

— Arăt ca și cum mi-ar păsa? 

Putea să îl atace ca să îl în învețe să se comporte mai civilizat, dar planurile le-ar fi fost dejucate. El ar fi știut unde sunt și ar fi venit după ei. Nu putea risca, dar asta nu însemna că trebuia să îl suporte. 

— Ieși afară! strigă spre el. 

Magia începuse să cuprindă amenințător camera. Undele ei de energie se reflectaseră fioros în pereții de piatră și îl încercuiseră rapid. Vălul de umbre rămase pe loc, în timp ce un culoar i se formase spre ieșirea din peșteră. 

— Nici măcar nu ne ajuți, dar ai pretenții de lider. Mai bine dispari la scursurile tale. 

Știuse că îl jignise prin prisma propriilor supuși. Îi putea simți furia, dar nu se lăsase intimidată. 

O pereche de degete reci și groase îi cuprinseseră gâtul. Spaima și groaza o cuprinseseră de îndată. Influența ce o avea asupra magiei, elementul său distinctiv, dispăruse de îndată. Peștera se întunecă de îndată. Sute de umbre, groase și dense, acaparaseră ultimele picături de lumină. Până și frații ei, adunați în jurul cristalului, fuseseră cuprinși de ele. 

— Te-aș putea ucide oricând am chef, îi auzi vocea terifiantă la ureche. Singurul lucru care mă oprește este...

Pufni, făcând-o pe Vrăjitoare să tresară. Profită de situație și se eliberă din strânsoarea lui. Când se uită spre el văzu pe același frate, dar complet diferit. De data asta umbrele se conturau într-o siluată umană. Nu își putea da seama dacă era femeie sau bărbat. 

Umbrele începuseră să se reîntregească. Același amalgam întunecat reveni în fața ei, doar că acum o înspăimânta mai tare decât în trecut.

— Există un motiv pentru care nu te arăți niciodată? îi spuse Vrăjitoarea, brusc.

Vocea ei era sugrumată de furie, însă sub vălul lor se ascundeau lacrimile ce nu le-ar fi vărsat nici în ruptul capului.

— Asta nu te privește. Sari peste evenimente.  

Umbrele ce acaparaseră fiecare unghi al peșterii se retraseră. Vrăjitoarea putea să își vadă frații, însă indiferența lor, fiind încă prinși în vraja ei, o făcuse să înghită în sec.

— Trebuie să înțelegem cum s-a ajuns la acel dezastru și...

— Prostii, o întrerupse el cu calm. Speri să descoperi cum de Ayra era așa de puternică.

Vrăjitoarea privi lung la norul de furtună. I-ar fi fost mult mai ușor să poarte o conversație dacă ar fi privit un chip, nu o adunătură de vapori și întuneric.

  — Ia vraja și încheie prostia asta. Sunt lucruri mai bune de făcut.