Impatiens animus (Lumi Blestemate #2)

Capitolul 22

Atenție! E posibil ca lucrurile să o ia razna pe aici, asa ca va indemn să aveti răbdare. Mai sunt multe de facut.

— Asta e! strigă Vrăjitoarea, plină de extaz.

Întrerupse amintirea Ayrei de îndată ce descoperise motivul pentru care crease acea poțiune. Sute de ani se întrebase cum reușise Mia să aibă urmași. Acum știa.

— Felicitări! se auzi o voce plină de un entuziasm fals venind dinspre intrarea în peșteră.

Toate entitățile priviră uimite spre supusul neinvitat. Vârcolacul adoptă o poziție defensivă în fața celorlalți, în timp ce Omul, înfricoșat, dădu un pas în spate. Demonul rămase la locul său, ascuns în umbrele lacome ce mușcau piatra din jur. Vampirul doar privi, lipsit de orice expresie sau vlagă, cum Ayra înainta spre ei.

— Ți-a luat ceva vreme, spuse ea Vrăjitoarei, având grijă să își umple tonul de dezgust. Mă așteptam la mai multe din partea ta.

— Credeam că ai murit, mârâi Vârcolacul spre ea.

Ayra abia dacă îi aruncă o privire entității, însă furia lui o simțise ca un nod în stomac. Nu îi era frică de el nici cât să fi clipit, însă alt motiv îi stârnise acea angoasă. În spatele Vârcolacului putea să îl distingă pe Demon, iar simpla lui prezență o făcuse să se încoarde.

— Asta am vrut eu ca tu să crezi, însă adevărul este că Anis nici măcar nu m-a atins, spuse Ayra, în timp ce un zâmbet eșor crispat îi apăru pe chip.

Vârcolacul își închipuise că o speriase, așa că păși înainte și mârâi mult mai amenințător.

Vrăjitoarea, entiatea care ar fi trebuit să știe de farsa ei, o privi plină de uimire. Nu era o surpriză pentru ea faptul că nu mai avea nici măcar o singură legătură cu supusa sa. Însă puterea și îndrăzneala de a-i păcăli era suficient cât să o scoată din sărite.

— Am privit cum Anis te-a spintecat, spuse Vampirul, având o vocea mai mult șoptită. Am simțit până și modul în care i-au trecut degetele prin carnea ta. E imposibil să mai fi în viață!

Ayra pufni și îl privi. Tot ceea ce vedea era conturul unei siluete de vampir, culoarea lui gri-argintie aproape dispăruse. Nu mai era aceeași entitate ce fusese cândva. În scurt timp avea să dispară complet.

— L-a făcut pe Anis să creadă că o ucide prin simplul fapt că a schimbat înfățișarea unui om, se auzi un glas dintre umbre. A furat amintirea acelei persoane și le-a pus în cristalul ce l-a găsit Alpha

Vrăjitoarea, alături de celelalte entități, se întorseseră spre spatele peșterii. Umbrele erau mult prea îmbinate cu întunericul stâncii pentru a-și putea da seama unde era Demonul.

Ayra privea ceva mai aproape de intrarea în ascunzătoarea entităților, acolo unde cu puțin timp în urmă stătuse Vârcolacul. Umbrele lui nu erau prezente acolo, stânca era curată, iar întunericul era liber.

— Având în vedere puterea de care dispui nu a fost nici un efort să ne păcălești, continuă el, având o undă de plăcere în glas. A fost o mișcare mai mult decât inteligentă.

— Mulțumesc, spuse Ayra, plecându-și capul.

Atenția Omului și a Vampirului revenise spre ea. Cei doi o priveau cu teamă și uimire. Puterea lor tremura în fața magiei sale liniștite. Frica li se putea simți în aer.

— Cum ne-ai găsit? se răsti Vrăjitoarea. Este imposibil pentru un supus...

— Nu sunt un supus, ai uitat? o întrerupse Ayra. Eu nu te mai servesc, și cu siguranță nu am să îți dau putere când restul neamului vrăjitoresc va dispărea.