Impatiens animus (Lumi Blestemate #2)

Capitolul 29

Salutare, dragilor!

Știu... am tras mâța de coadă (cum s-ar zice) și nu am mai postat nimic.  Dar acum m-am întors cu finalul poveștii! (adică cu vreo 2-3 capitole noi ^_^)

În ultima perioadă am fost asaltată de proiecte. Dacă până acum îmi doream să am parte de câte un proiect în locul unui test, acum m-am răzgândit!

Voi cum o mai duceți?

Lupta contra tatălui său nu era una ușoară. Fiecare atac al Regelui era mai puternic decât precedentul, în timp ce știa unde să lovească și ce efecte să producă pentru a o scoate rapid din joc. Se folosea în totalitate de elementele ce îi înconjurau. Utiliza magia pentru a face o porțiune din tavan să cadă spre ea. Dacă nu reușea să o lovească, praful ridicat avea să o inducă în eroare suficient timp pentru un atac surpriză.

Era un luptător bun și inteligent. Dar suficient de rău încât să nu o termine atunci când i se ivea ocazia. Prefera să o tortureze și să o facă să sufere mai mult cu fiecare secundă. Ayra credea că vrea să își sporească și mai mult puterea, însă simțea că erau mai multe la mijloc decât atât.

Îi făcuse mult timp pe plac Regelui Vrăjitorilor. Se apărase și îl fugărise dintr-o parte în alta. Reușea să își atingă scopul, trăgea de timp cu eficacitate, însă se simțea tot mai epuizată. Dacă s-ar putea concentra în acțiunile tatălui ei ar avea o șansă pentru a-și reface forțele. Însă nu își permitea acest lux.

O parte din concetrarea ei era îndreptată spre Regele Oamenilor. Știa că nu se poate descurca de unul singur, în timp ce acele himere atacau tot ce mișca. Îl proteja pe tatăl lui Theodor cu încăpățânare, dorindu-și să se asigure că va supraviețui nopții. Avea un scut magic ce îl înconjura în permanență. Îl ghida cu ajutorul magiei și avea grijă să nu îl oprească nimic în goana lui spre ieșirea din castel, iar apoi spre cea din oraș.

Însă Stăpânul Magiei nu îi permise să fie prea atentă la el. O ataca necontenit și o făcea să își piardă părți importante din defensiva creată. Apoi se îndepărta și îi jignea pregătirea precară, uitând cu desăvârjire că el fusese cel care îi interzise să își exerseze puterea.

— Te-ai plictisit? spuse Regele, cu un ton plin de falsă dezamăgire. Nu faci nimic bun.

— Te-aș ucide dacă aș face-o.

Stăpânul Magiei râse și aruncă un ghem de foc la picioarele ei. Ayra sări și își luă zborul, în timp ce lăsase o baltă de apă în urma ei. Nu voia ca oamenii de pe scaunele regale să aibă și mai mult de suferit.

— De ce îi aperi? îi strigase Regele. Sunt deja condamnați la moarte.

— Asta pentru că tu i-ai adus în starea asta.

Ateriză aproape de ușă. Regele nu îi permisă să se bucure de mica viictorie. Trimise spre ea o undă de energie. O izbise de perete cu o forță cumplită. Magia o protejase cum putuse mai bine, având grijă ca nici o rană să nu îi fie fatală. O vindecase și o ajutase să își revină, aducându-i la cunoștință dorințele întunecate.

Magia sa ar fi vrut să se dezlănțuie, să se elibereze în toate formele, însă ea nu îi permitea. O controla cu încăpățânare și voia să îi domolească dorința de distrugere. Știa că nu ar trebui să își oprească pornirile. Să își înfrâneze forța ce îi clocotea în vene. Însă prefera să se lipsească de acea putere cât de mult putea.

Privirea ei căzuse spre tronurile regale. Era departe de ele, dar cel puțin Regele nu voia să le producă mai multă suferință acelor creaturi sărace.