Impatiens animus (Lumi Blestemate #2)

Capitolul 1

Dincolo te timp, dincolo de spațiu, entitățile călătoreau. Vraja se prinse atât de puternic de amintirie Ayrei încât puteau fi foarte ușor confundate cu realitatea. Nimeni nu părea a fi deranjat de acest aspect, nici măcar Vrăjitoarea, ce se abătea de la una dintre regulile tatălui lor. Entitățile aveau voie să cutreiere doar în amintirile proprilor supuși, punându-se accentul pe intimitate. Vrăjitoarea avea să le acopere pe celelalte, spunând că intraseră peste ea când voia să verifice câteva lucruri.

Vraja îi duse cu mii de ani în urmă, când nu exita nici o delimitare între oameni și creaturile iadului. Toți trăiau pe același tărâm, iar fiecare creatură în parte avea grijă să nu se iște nici un conflict... toate mai puțin demonii. Adevăratele creaturi ale iadului nu își puteau ține atât de bine în frâu copii, motiv pentru care se iscau certuri între specii. Erau marginalizați, foarte puțini dintre ei ajungând să meargă liberi pe străzile orașelor sau să ocupe poziții importante în societate. Ferocitatea lor și natura sălbatică pe care refuzau să o controleze îi făceau să fie foarte dificili.

Regatele erau împărțite în funcție de specie, toate mai puțin Regatul Liber. Creaturile trăiau acolo în voie, fără să se supună regilor neamului de care aparțineau. Ei răspundeau doar în fața Regelui din Regatul Liber, iar acest aspect le convenea tuturor pentru că, spre deosebire de celelalte teritorii, aici ei alegeau cine voiau să îi conducă.

Amintirile Ayrei începeau cu un câmp plin de flori. Stătea aplecată deasupra câtorva și smulgea petală după petală. Le punea cu grijă într-un borcan și îl ascundea în coșul pe care îl luase cu ea.

Era nevoită să strângă o anumtiă cantitate de ingrediente. Cunoștea la perfecție fiecare plantă pe care trebuia să o viziteze și era familiarizată cu locurile unde trebuia să le caute. Nu dificultatea de a le procura o surprinse, ci cantiatea neobișnuită pe care trebuia să o ducă la castel. I se ceruse mai mult decât fusese obișnuită să aducă. Însă nu se plângea.

Tatăl ei, Regele Vrăjitorilor și Stăpânul Magiei, îi lăsase la dispoziție trei zile să îndeplinească cererea absurdă de plante pe care trebuia să le adune. Îi plăcea că putea, într-un final, să rămână peste noapte în afara castelului. Iar ceea ce îi plăcea și mai mult era faptul că nimeni nu o supraveghea.

Se ridică și decise că strânse suficiente petale pentru a-l satisface pe Rege. Mai avea și alte locuri de vizitat, unele fiind chiar mai departe de castel decât erau celelalte.

Parcurse jumătate din drumul ce îl avea de străbătut până la cabană când apăruse el. Era plin de frunze și iarbă, iar părul castaniu îi era încâlcit din cauza mai multor crengi rupte. Îi venise să râdă de cum îl văzu, dar voioșia cu care înainta către ea o făcuse să se abțină.

— Ești foarte rapidă, spuse el, gâfâind. Abia te-am ajuns.

Îl văzu respirând greu și se gândi să îl ajute să se liniștească. Îi puse o mână pe piept. El făcu un pas în spate și clătină din cap.

— Nu am nevoie de ajutor, îi spuse printre gâfâieli.

Încă mai putea să îi simtă bătaia inimii sub palmă. L-ar fi atins încă o dată, dar știa că el se va îndepărta. El voia ca ea să își folosească magia supra lui, cel puțin nu când era vorba de lucruri mici.

— Ți-am luat asta, spuse el, înmânându-i un trandafir roșu ca focul.

Țepii de pe tulpină erau pătați de sânge, însă nici o picătură nu deranjase petalele catifelate. Își lăsase privirea să alunece spre mâinile lui. Simți o strângere de inimă când îi văzu degetele însângerate.