Impatiens animus (Lumi Blestemate #2)

Capitolul 7

Din pacate, nu mai pot posta la fel de des cum o faceam, cred ca ati observat...

(Daca gasiti greseli, dati-mi va rog de stire. Am corectat, dar, ca de obicei, mai am scapari)

În acea dimineață Ayra se trezi cu o durere de cap puternică. Abia se putuse ridica din pat, mai ales când amintirile din toiul nopții o făcuseră să se uite ciudat la vârcolacul Jason. El era vesel și energic. Îi zâmbea încontinuu, făcându-și aspectul infiorător să fie mai plăcut, ba chiar îi vorbise politicos. Dar doar cu ea. Atitudinea lui față de Mia rămăsese la fel de cuceritoare, poate puțin mai pertinentă decât ieri. Era în continuare atent la fiecare mișcare a mătușii ei și nu o slăbea din priviri nici măcar o clipă. 

Atitudinea lui schimbată, dar mai ales rânjetul ce nu lipsea de pe chip, o făcuse pe Ayra să creadă că se lovise la cap în timpul nopții. Sau poate că avuseseră o discuție privată ce îl făcuse să se comporte astfel.

La câteva ore după ce se trezite toți trei au mers în fața casei. Jason era la bustul gol, purtând doar o pereche de pantaloni ce păreau a fi făcuți din cârpe. Atârnau în jurul taliei de un șnur ce părea gata să pocnească. Mia avea o rochie albastră, elegantă, și o tunică de culoare neagră. Ea încă purta hainele de călărie din ziua precedentă, magia nu o ajutase să se schimbe, iar ele nu luaseră nici un bagaj de la conac.

— Ieri a fost ziua ta de acomodare, spuse Jason. 

Mergea în fața lor, ghidându-le pe o cărare strâmtă. În ciuda crengilor ce păreau mai ascuțite ca tăișul unei lame nu fuseseră răniți. Pădurea, în ciuda armelor sale mortale, nu îi vătăma. 

— Astăzi vom încera să vedem dacă magia ta reacționează la violență.

— De ce tocmai violență?

Jason se întoarse către ea și merse cu spatele. Avea vedere liberă la trupul lui dezvoltat și puternic, însă murdar și negricios.

— Descendența sângelui, drăguță. Plata se poate tranzmite pe cale ereditară.

— Credeam că nimeni nu trebuie să știe plata magiei, spuse ea, precaută. Nu trebuia să fie un secret?

— Nimeni nu știe, cu excepția celor care sunt specializați în găsirea plăților.

— Nu e periculos ca cineva să cunoască acele secrete? 

Jason rânji larg. Ochii îi sclipeau jucăuș.

— Suntem antrenați să nu dezvăluim nimănui. Secretele vrăjitorilor sunt în siguranță la noi.  

Intraseră în ceea ce părea a fi un câmp de luptă în inima pădurii. Copacii ce îi înconjurau îi treziseră magia la viață. Efectul fusese atât de puternic și atât de spontan încât Ayra tresări. Își simțea fiecare fărâmă din corp pregătită să fie folosită, iar puterea din ea tremura din dorința de a fi eliberată. Până și acel control după care râvnea atât de tare îl simțea pe deplin. Deși nu știa ce înseamnă să fie stăpână pe magia ei putea să se simtă în stare să o mânuiască asemena unei arme. 

 — Ce e locul ăsta? șopti, în timp ce privirea îi căzuse mai bine pe împrejurimi.

Văzuse mai multe trunchiuri căzute, undele dintre ele fiind chiar arse, înghețate. Cel mai mare era putred, ca și cum rămase în acel loc mii de ani și aștepta să se facă fărâme. Gropi, tranșee, chiar și stânci și nisip, toate erau împrăștiate peste tot. 

Copacii din jurul acelui loc erau diferiți, fiecare avea trunchiul atât de scorțos încât nu credea că puteau fi doborâți. Până și frunzele lor erau diferite. Culoarea lor verde era stranie, prea puterică și prea ademenitoare pentru a fi niște simplii pomi de decor. Erau la fel de vrăjiți pe cât erau de vechi și de periculoși. Nu mai întâlnise ceva asemănător.