Impatiens animus (Lumi Blestemate #2)

Capitolul 31

Salutare dragilor, am venit si cu ultimul capitol din cartea asta

Enjoy ^_^

Entitățile reveniseră la realitate, iar prima care reacționase fusese Vrăjitoarea. Ea o săgetă cu privirea pe Ayra, în timp ce ochii îi erau înlăcrimați. Asistase la mult prea multe evenimente în acea seară, iar revederea lor prin prisma ochilor fostei sale supuse îi destabilizase emoțiile.

Demonul, care îi supraveghease de aproape, rămase lângă Ayra. Avea o poziție oarecum defensivă, pregătindu-se pentru mai mult decât niște priviri tăioase. Umbrele sale se întindeau către ea, o atingeau. Dansul lor era mai mult decât ademenitor, părea a fi un ritual doar de ele știut. Unul a cărui muzică lipsea, din păcate. Însă a cărui suferință era mai mult decât vizibilă prin mișcările de retragere. Mici fragmente de umbră se desprindeau din tentacule și dispăreau în neant.

— Te rănește, spuse Vrăjitoarea, cu dispreț în glas. Depărtează-te.

Demonul îi ignoră vorbele și se apropie mai mult de Ayra. Însă nu prea mult, căci efectul asupra umbrelor sale era mai puternic decât lăsa să se vadă.

— A trecut atât de mult timp de când Ayra s-a dovedit a fi mai puternic decât tine, și totuși tu continui să o urăști.

— Am ceva de apreciat?

— Puterea ei, inima bună pe care o are...

— Ce știi tu despre supusul meu? se răsti Vrăjitoarea, mai mult iritată de complimente decât de atitudinea lui protectoare. Nimic!

Demonul râse, în timp ce o umbră mai mare își făcuse încercarea de a o atinge pe Ayra. Dar nu reuși decât să își micșoreze mărimea.

— Știu mai multe decât tine, cea de care și-a rupt atât de ușor legăturile.

Vrăjitoarea sâsâi spre el. Aruncă un ghem de foc și se lansă într-un atac demn de o fiară sălbatică.

Demonul respinse ghemul de foc nu o simplă fluturare a unei umbre firave. La timp pentru a-i permite Vârcolaculu-i să se strecoare între ei. O împinse pe Vrăjitoare departe de cei doi și mârâi cu supărare.

— Avem treburi mai importante decât să ne luăm la harță, spuse el. Vă puteți bate mai târziu.

Vrăjitoarea îl privi cu furie, dar nu îndrăzni să atace iar. Nu când atacurile îi fuseseră respinse cu atâta ușurință.

Un sâsâit slab, bolnăvicios, se auzi cu dificultate. Atenția tuturor se reorientase spre Vampir. Ayra nu era convinsă că l-ar fi putut auzi fără ajutorul magiei ce îi oferise auzul fin al unei feline.

— Ce ar fi trebuit să vedem în acea amintire? spuse șoapta lui. Rememorarea evenimentelor tragice din acea noapte?

— Întreabă-l pe Om ce a simțit în acele momente, spuse Ayra, cu grijă. Supușii lui au fost cei mai afectați în acea noapte.

— Dar ai mei nu? se răsti Vrăjitoarea. Supușii mei...

— Supușii tăi erau perocupați să se lupte, o înrerupse cu glas puternic Ayra. Iar tu nici nu ai fost prezentă.

— Nici eu nu am fost prezent în acea cameră, spuse Omul, cu glas sfiit. Am fost preocupat cu salvarea celor din Regatul Liber. Regele Oamenilor a luat multe decizii cu ajutorul meu.

Ayra ar fi vrut să zâmbească atitudinii lui supuse, temătoare, dar se abținuse. Demonul se roti spre ea, aruncându-i o privire plină de înțelesuri. Ea îi zâmbi, dându-le tuturor impresia că au o conversație privată. Situația creă furie în simțurile Vrăjitoarei.