Impatiens animus (Lumi Blestemate #2)

Capitolul 28

In ultima saptamana am realizat ca nu pot corecta un capitol, risc sa nu il mai public de fel! Cel mai probabil o voi face dupa ce termin cartea (mai vreo..... 2 capitole)

Ayra știa unde trebuia să meargă pentru a-l găsi pe tatăl ei. Îi putea simții sursa magiei, crescând pe măsură ce fiecare minut se scurgea. Curenții erau mai puternici decât îi cunoscuse în copilărie sau în cele mai mari pedepse ale sale. Erau mai sălbatici, mai greu de înfruntat. O amenințau constant, recunoscându-i apartenența la neamul vrăjitoresc. Voiau să o domine și să o înfricoșeze, voiau să își ia puterea din teama și suferința ei. Ceea ce în mare parte se și întâmpla.

Valurile de putere, undele magiei violente a tatălui său și atitudinea ce o reflectau o îngrozea. În mare parte acest lucru se datora copilăriei sale. Era obișnuită, învățată chiar, să îi fie frică să înainteze, să perceapă, tot ceea ce ținea de magia lui. Știa că în minutele următoare prezenței lor avea să fie pedepsită cu asprime. Loviturile pe care le primea aveau să fie la fel de puternice, iar acest lucru o ținea în gardă, dar și într-o stare continuă de teamă.

Îi era teamă pentru că era obișnuită să se teamă.

Înghiți în sec și respiră de câteva ori. Simți cum inima îi bate cu sfială, însă se forță să revină la ritmul normal. Plămânii erau prea sfioși pentru a se desfăța cu aerul ce ea voia să îl inhaleze. Fiecare mușchi al său, fiecare membru, ba chiar întreg corpul, se mișca timid. Voia să nu facă zgomot, să nu pășească cu hotărâre sau să respire prea puternic. Chiar dacă era conștientă de greșeala imensă ce o făcea, nu se putea opri.

Arucă o privire în dreapta ei. Nu voise să îl protejeze pe Regele Oamenilor, să îl vadă teafăr sau să se asigure că nu era în pericol. Voia să se asigure că el este prezent cu adevărat, deoarece îi era prea frică să rămână singură. Se temea atât de tare încât trupul începuse să îi tremure, iar singurul lucru care o mai ținea în simțiri era el. Simplul fapt că era acolo, aproape de ea, o făcea să nu cadă în prăpastia nebuniei.

— Ultima dată când mi-a fost frică m-am gândit la ce poate merge prost, spuse vocea lui rigidă.

Tresărise. Nu se așteptase la o conversație. Nu din partea lui. Nu în acel moment.

Îi aruncase o privire rapidă, iar Ayra văzuse ceea ce nu crezuse că îi va fi dat să observe. Ochii lui fuseseră blânzi, plini de milă și îngrijorare. Poate că toate erau îndreptate spre propria sa persoană, nu către ea, însă știa că nu i-ar fi vorbit dacă nu ar fi avut un scop.

— Imaginează-ți că ceea ce se va întâmpla cu adevărat este cel mai bun lucru dintr-un set de situații oribile.

Regele păși înaintea ei. O himeră alcătuită dintr-un lup și o vulpe se aruncă asupra sa. Cu o singură smucitură de sabie animalul căzu pe jos, plin de sânge și despicat în două.

— M-ar fi putut ucide, m-ar fi putut răni. Sperietura a fost cea mai bună situație.

Înțelese ceea ce dorise să îi spună. Primi curaj și îl urmă.

După al doilea pas realizase că era liberă să își trăiască fiecare sentiment. Simțea magia cum vrea să distrugă totul în calea sa. Acea forță covârșitoare o lovise cu o furie ce i se transferase de îndată. Simți un ghimpe în inimă, urmat imediat de constatarea acelei prezențe stranii. Acea creatură de mai devreme, cea care o obligase să nu simtă nimic și o ajutase să se stăpânească, se întoarse.

Îi putea simți influența izvorând peste tot în jurul său. Dar nu putea să o găsească.

Cutreieră cu privirea împrejurimile. Voia să localizeze acea creatură ce o ajuta. Voia să îi mulțumească pentru ajutor, dar și să îi ceară niște explicații. Îi prindea bine mintea lipsită de sentimentele inimii.