Umbra Nopții

Capitolul 6

- Scuze tată,  am spus încercând să-mi ascund stinghereala.  Doar că Ren și cu mine ne înțelegem bine.  Într-un fel,  suntem prieteni.  Știm de multă vreme că trebuie să ne unim destinele. Iar eu n-am nici o problemă cu asta.  Și nici Ren,  din câte știu.  Dar povestea asta ar fi mult mai simplă dacă toată lumea s-ar relaxa.  Presiunile nu ajută la nimic.
    Tata a încuviințat din cap.
     - Asta-i  viața unui alfa.  Presiunile nu ajută niciodată,  dar nici n-ai să scapi de ele.
    - Minunat,  am spus cu un oftat și m-am ridicat de pe scaun.  Am teme de făcut. 
    - Noapte bună atunci,  mi-a spus în șoaptă.
    - Noapte bună.
    - Și,  Calla?
    - Da?  Am răspuns,  oprindu-mă în dreptul scărilor.
    - Fii drăguță cu mama ta.
    M-am încruntat și am început să urc scările.  Când am intrat în dormitorul meu am tras un strigăt.  Hainele îmi erau împrăștiate prin toată camera.  Pe pat,  pe podea,  atârnând de pe noptieră și agățate de lampă.
    - Așa ceva nu se poate,  a spus mama,  arătând scuzător cu degetul înspre mine.
    - Mamă!
    Unul dintre tricourile mele preferate,  de la un concert Pixies din anii 80 era mototolit în pumnul ei încleștat.
    - Ai măcar vreo haină frumoasă?  A întrebat ea,  scuturând ofensată tricoul înspre mine.
    - Definește frumosul, am replicat eu.
    Mi-am înăbușit un mârâit.  Am început să mă uit după hainele pe care aș fi vrut cu orice preț să le apăr și m-am așezat pe hanoracul cu glugă pe care scria Republicans for Voldemort.
    - Dantelă?  Mătase?  Cașmir?  A întrebat Naomi.  Ai ceva care nu e din bumbac sau denim?
    Flutura de zor tricoul cu Pixies,  așa că am bătut în retragere. 
    - Știi că azi a venit Emile aici?  A întrebat ea,  aruncând o privire spre pat și cercetând cu luare-aminte mormanul de haine aruncate.
    - Mi-a zis tata,  am răspuns cu o voce joasă,  deși în sinea mea simțeam că îmi vine să urlu.
    Mi-a plimbat degetele pe coada care îmi atârna pe umăr,  am apucat-o de capăt și am strâns-o între dinți.
    Mama a strâns din buze și a lăsat deoparte tricoul ca să-mi poată desprinde degetele din șuvițele încurcate de păr.  Apoi a oftat,  s-a așezat pe pat și a smuls elasticul care îmi lega coada.
    - Și părul ăsta,  a spus ea, descurcându-mi buclele cu degetele.  Nu pot să înțeleg de ce îl ții strâns tot timpul.
    - E prea des,  am răspuns.  Mă deranjează. 
    Am auzit clinchetul cerceilor mari ai mamei în timp ce dădea dezaprobator din cap. 
    - Floarea mea frumoasă.  Nu-ți mai poți ascunde atuurile.  Ești deja femeie.
    M-am rostogolit pe cealaltă parte a patului,  îndepărtându-mă de ea,  mârâind dezgustată.
    - Nu sunt o floare,  am spus aruncându-mi pletele pe spate. 
    Acum că era despletit părul mi se părea prea greu și incomod.
    - Dar tu ești Calla,  a spus ea zâmbind.  Floarea mea superbă. 
    - E doar un nume,  mamă,  am spus în timp ce-mi adunam hainele de pe jos.  Nu mă reprezintă.
    - Ba da. Am tresărit când am auzit tonul amenințător al vocii ei.  Termină.  Nu-i nevoie să faci asta. 
    Mâinile mi-au înghețat pe tricoul pe care îl înșfăcasem. A așteptat până când am lăsat din mână tricoul pe jumătate împăturit. Am încercat să protestez,  dar mama a ridicat mâna,  reducându-mă la tăcere.
    - Luna viitoare se formează noua haită.  Tu vei fi femela alfa.
    - Știu asta,  am spus,  încercând să mă împotrivesc impulsului de a arunca în ea cu șosete murdare. Știu asta de când aveam cinci ani.
    - Și a venit vremea să te porți ca atare.  Lumine este îngrijorată.
    - Da,  știu.  Eleganță.  Ea își dorește eleganță.
    Îmi venea să râgâi.