Ploaie de Noiembrie (Pauză)

14.

Dimineaţa se făcu prezentă foarte greu. Întunericul încă nu trecuse de tot, iar soarele încerca din răsputeri să-şi facă loc printre norii rebeli. Vântul era mai crunt ca niciodată, lovind cu brutalitate crengile goale şi fără apărare ale copacilor. Covorul de frunze de pe jos era purtat peste tot de către vânt, făcând o adevărată dezordine.

Stăteam în bucătăria lui Dylan, privind pe geam cum iarna se apropie încet-încet cu paşi grăbiţi. Sufletul meu era precum vremea de afară. Eram fericită că am câştigat o persoană ca Dylan, dar eram tristă  că am pierdut-o pe mama. Nu voiam să se ajungă aici, dar nu credeam niciodată că va încerca să mă despartă de persoana cu care vreau să fiu. Nu-mi plăcea să stau singură, pentru că gândurile pun repede stăpânire pe mine, dar Dylan a trebuit să plece să cumpere ceva de mâncare, deoarece frigiderul îi era aproape gol. 

Am hotărât să merg în camera lui şi să mă întind puţin, chiar dacă de abia mă ridicasem din pat de jumătate de oră. Parfumul lui era imprimat în hainele de pat şi puteam să-i simt atât de bine mirosul care îmi încântă simţurile de fiecare dată. Mă întorceam pe toate părţile, fără să-mi pot scoate din cap gândurile care mă macină în legătură cu comportamentul mamei. Îmi e dor de ea. Niciodată n-am fost certate atâta timp. Îmi doream să o strâng în braţe şi să uităm tot ce s-a întâmplat între noi. 

Uşa se auzi, semn că Dylan sosise deja. M-am ridicat leneşă din pat şi m-am îndreptat spre bucătărie, acolo unde Dylan aşeza cumpărăturile pe masă. L-am îmbrăţişat strâns, după care îşi aruncă buzele peste ale mele, formând un mic sărut plin de iubire. Eram fericită că întâlnisem o astfel de persoană, pe care nu aş vrea să o pierd.

- Ce faci? mă întrebă.

- Stăteam în pat şi mă gândeam. 

- La ce?

Am început să-i povestesc tot ce aveam pe suflet, deoarece simţeam că pot avea mare încredere în el şi că nu mă va dezamăgi. Sfatul lui a fost să merg acasă şi să încerc să liniştesc apele cu mama, şi aşa am şi făcut. M-am aranjat, iar în câteva minute am fost gata, Dylan oferindu-se să mă conducă până înainte de strada unde locuiam, pentru că nici unul nu doream ca mama să-l vadă. 

Ne-am pus în mişcare pe strada pustie, unde de abia câteva persoana se zăreau, mergând leneşe şi fără chef de nimic. Dylan şi-a împletit degetele cu ale mele, făcând corpul meu să se încălzească instantaneu în frigul crunt de afară. 

Când am ajuns aproape de casă, ne-am luat la revedere printr-un sărut scurt, iar el s-a întors şi a plecat, eu făcând la fel. Când am ajuns în faţa uşii, mi-am luat inima-n dinţi, am tras aer adânc în piept şi am intrat. 

- Mamă, am strigat.

Un zgomot se auzi din bucătărie, dându-mi seama că acolo e mama. Am mers acolo, încă având câteva emoţii. Am văzut-o stând la masă şi citind o revistă. Când m-a văzut, mi-a zâmbit calm, făcându-mi semn să intru, fiindcă eu stăteam în uşă ca o statuie.

- Haide, scumpo.

M-am aşezat pe scaun lângă ea, încercând să schiţez şi eu un zâmbet minuscul. Şi-a pus mâna peste a mea, dându-mi curaj să încep ceea ce aveam de spus.

- Uite, mami, îmi pare foarte rău pentru cele întâmplate şi pentru că ne-am distanţat foarte mult în ultimul timp.

Ea nu a spus nimic, însă am observat în ochii ei lacrimi cristaline gata să iasă. Mi-a dat o îmbrăţişare, simţind dragostea ei de care îmi era aşa dor. Când ne-am desprins din îmbrăţişare, am auzit-o suspinând, ca mai apoi să observ lacrimile care se prelingeau pe obrajii ei.

- Nu plânge, te rog, am spus, ştergându-i lacrimile.

- Oh, draga mea, nu credeam că se va ajunge aici. 

- Haide să uităm trecutul. Acum contează doar prezentul.

Mi-a zâmbit cald, după care mi-a dat încă o îmbrăţişare, îmbrăţişare de care aveam nevoie în momentele acestea.

- Sper că ţi-ai băgat minţile în cap şi nu te mai întâlneşti cu acel băiat.

Când am auzit aceste cuvinte, speram că era o glumă. Nu credeam că într-un moment ca acesta, în care de abia ne-am împăcat, ea va pomeni chiar de relaţia mea cu Dylan, fără măcar să-mi dea un motiv pentru care se împotriveşte. Eram sătulă de această discuţie, aşa că am hotărât să pun capăt aici. Dacă mereu ne vom certa din cauza acestui subiect, mai bine aş ascunde relaţia mea cu Dylan.

- Da, mamă, nu mai sunt cu el, am spus, încercând să cred şi eu minciuna. 

- Draga mea, e cea mai bună decizie pe care o puteai lua. Sunt mândră de tine.

M-am scuzat şi am plecat în camera mea, unde m-am aşezat obosită în pat. Obosită de tot ce se întâmplă în viaţa mea. Eram prinsă între Dylan şi mama, iar asta era foarte greu. Chiar dacă pe el îl cunoşteam doar de ceva timp, simţeam ceva foarte puternic şi frumos. Însă viaţa mereu îţi dă câte o palmă şi te trezeşte la realitate. 

***

Doar natura îmi mai putea ridica moralul în aceste clipe, aşa că am hotărât să mă plimb puţin prin parc, să scap de toată presiunea care mă apasă. Chiar şi natura părea tristă, parcă simţindu-mi supărarea. Totul părea trist în jurul meu. 

M-am aşezat pe o bancă şi am privit cum câţiva oameni grăbiţi se îndreaptă, probabil, spre casele lor. Acum parcul era gol, doar câteva păsări mai fiind prezente. În depărtare am văzut o persoană apropiindu-se de mine. După ce ajunsese mai aproape, am putut observa doi ochi căprui, pe care odată, îi iubeam. Nu îl mai văzusem pe Blake de câteva zile, şi puteam spune că prezenţa lui mă calma, dar mă făcea şi agitată. S-a aşezat lângă mine, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat şi m-a salutat, un zâmbet formându-se pe faţa lui.

- Cum o mai duci? mă întrebă.

- Sunt bine, dar tu? Cum mai o duci cu prietena ta? am întrebat, sarcasmul simţindu-se în vorbele mele, pentru că îmi era milă de Blake, pentru că crezuse în acea tipă.

- Oh, te rog, nu-mi aminti, a spus, punându-şi mâinile pe faţă, ca un copil mic.

Am zâmbit, văzându-l aşa. Arăta ca un copilaş, care se pierduse de mama lui. Şi doar acum mi-am dat seama cât de dor îmi fusese de el, chiar dacă sentimentele mele nu mai erau atât de puternice. Şi-a ridicat privirea spre mine, eu pierzându-mă în oceanul de ciocolată, dar nu ştiam de ce. Nu voiam să simt nimic pentru el, voiam să-l uit, însă ceva mă ţinea legată. A încercat să-şi apropie buzele de ale mele, dar m-am tras repede.

- Nu, Blake...

- Eloise, iartă-mă... pentru tot.

- Eu nu îţi port pică, însă putem fi doar prieteni.

A zâmbit şi s-a apropiat de mine, trăgându-mă într-o îmbrăţişare strânsă, aşa cum doar el ştia să ofere. Mă bucur că nu l-am pierdut, chiar dacă de acum înainte vom putea fi doar prieteni. Dylan a reuşit să ocupe golul făcut de Blake, iar pentru asta îi voi fi mereu recunoscătoare. 

Am început să ne plimbăm prin parc, amintindu-mi de vremurile frumoase de mai demult, când eram de nedespărţit şi stăteam ore întregi în parc fără să ne plictisim. Mă bucur că am reuşit să îndrept ceva în viaţa mea, pentru că Blake este o persoană importantă pentru mine şi sufletul meu. 

Bună, bună. Îmi pare rău că am întârziat atât cu capitolul, dar nici inspiraţia nu a vrut să treacă pe la mine. Acum, sper că voi avea mai mult timp liber şi voi încerca să postez mai des. Nu mi-a ieşit capitolul prea bine, însă sper să vă placă. (: