Ploaie de Noiembrie (Pauză)

19.

Lacrimile îmi curgeau fără oprire. Puterile m-au părăsit, iar acum eram ţinută la pământ fără să mă pot ridica. Voiam să cred că nimic nu e adevărat, că ceea ce mi s-a spus este o minciună de prost gust. Însă mama stătea în faţa mea, privindu-mă într-un mod superior cu mâinile în şold. Mă aţintea cu privirea ei dură şi nu îi păsa de ceea ce mi-a spus. Cum a putut să ascundă aşa ceva? Încercam să-mi opresc lacrimile, dar fără succes. Totul era prea mult pentru mine, îmi doream să nu o cunosc, să nu fie mama mea. De fapt persoana din faţa mea nu poate să fie mama ea, ea nu mi-ar fi făcut asta!

- Te urăsc! am strigat cât de tare am putut.

M-am trezit instantaneu, picuri de transpiraţie curgându-mi pe faţă. Inima îmi bătea nebuneşte, ca şi cum aş fi fugit fără oprire câteva ore. Ce a fost visul ăsta? De ce plângeam şi o acuzam pe mama? Totul a părut atât de real, mult prea real. Însă, am preferat să uit tot şi să inspir adânc, privind pe fereastră. Fulgi albi şi mărunţi cădeau din cer repede, de abia acum observând crengile copacilor îmbrăcate de nea. Prima ninsoare! Am zâmbit şi m-am ridicat din pat, mergând spre geam. Încă nu s-a depus prea multă zăpadă pe pământ, dar ţinând cont de cât de tare ninge acum, cu siguranţă în următoarele ore vom avea destulă. Am intrat în baie, făcându-mi rutina de dimineaţă, după care am coborât în bucătărie, acolo unde mama stătea la geam şi privea afară în timp ce în mâna ei ţinea o ceaşcă cu cafea caldă, din care aburi mari ieşeau. Părea abătută şi îngândurată. 

- Bună dimineaţa, mamă, m-am adresat ei, făcând-o să tresară.

Oare ce a păţit? Şi-a întors privirea spre mine, observând ochii ei mari şi negri umflaţi şi faţa ei plânsă. S-a şters repede la ochii încă umezi, ca mai apoi să ia o gură de cafea şi să-şi îndrepte atenţia spre mine.

- Bună dimineaţa, scumpo. Se pare că iarna e nerăbdătoare să ne viziteze. 

- Ai păţit ceva? am întrebat-o, aşezându-mă pe scaun lângă ea.

- Nu nu. Mi-am amintit de ceva şi am căzut în gânduri. Dar, acum sunt bine. Vrei ceva de mâncare? mă întreabă, după care se ridică şi începe să scoată ceva din frigider.

Am ajutat-o să facă micul dejun, iar mai apoi ne-am pus amândouă la masă, savurând mâncarea. Nici una nu spunea nimic, iar această linişte era prea insuportabilă. Ştiam că mă minte, m-am obişnuit ca în ultimul timp să spună doar minciuni, pe care nici măcar ea nu le crede. Dar, oricât de mult m-aş chinui, observam că nu voia să-mi spună ce e în sufletul ei. 

M-am ridicat de la masă după ce am terminat şi m-am refugiat în camera mea, acolo unde mi-am luat scaunul de la birou şi l-am pus în faţa geamului, aşezându-mă pe el şi admirând natura care părea moartă sub mângâierile reci ale fulgilor. Pe pământ se aşeza deja o suprafaţă destul de mare de zăpadă. Crengile copacilor erau îmbrăcate de nea, iar cerul, odată albastru şi luminos, acum era acaparat de norii gri şi pufoşi plini de zăpada ce avea să ne fie prietenă pentru următoarele luni. Întotdeauna mi-a plăcut această perioadă a anului, când totul devine alb, luminile predomină oraşul, iar acea atmsoferă de sărbătoare pluteşte în aer. 

Deodată îmi aud uşa camerei cum se deschide şi o văd pe mama intrând.

- Dragă, cineva vrea să te vadă.

Am rămas uşor surprinsă şi m-am ridicat de pe scaun, aşteptând persoana care avea să vină. Pentru o secundă m-am gândit la Dylan, dar mi-am dat o palmă mintală ştiind că el n-ar avea ce să caute aici. Am auzit un ciocănit în uşă şi i-am dat permisiune persoanei să intre. În următoarea secundă, Rebeca a intrat în cameră, îmbrăţişându-mă strâns. Radia de fericire şi un zâmbet imens îi era imprimat pe faţă.