Ploaie de Noiembrie (Pauză)

2.

O zi unică. Singura zi din ultimii 7 ani în care o zi din noiembrie este însorită. Soarele se juca cu razele lui, trecând printre ramurile copacilor aproape dezbrăcaţi, încălzind natura. Norii de abia se puteau observa pe cer, fiind parcă speriaţi de lumina prea puternică. Adierea uşoară a vântului făcea firele ruginii de iarbă să se balanseze în faţă şi în spate într-un dans, care îţi făcea ochii să se bucure.

Sufletul meu, din păcate, nu era la fel de luminos precum această zi. Gândurile împrăştiate mă măcinau pe dinăuntru, făcându-mă să devin neliniştită. Urăsc să stau singură, deoarece gândurile mă prind şi mă închid în lumea lor. Oare unde a trebuit să plece ieri Blake? Oare cu cine s-a întâlnit? Prea multe gânduri care nu-mi dau pace.

Păşeam leneş pe trotuarul plin de frunze mari şi mici, galbene-maronii, îndreptându-mă spre locul meu secret. Acolo puteam să-mi pun în ordine gândurile, chiar dacă ştiam că din nou mă vor ademeni în lumea lor. Vântul care bătea uşor îmi era singurul prieten, care mă acompania şi mă făcea să nu mă simt atât de singură. Am pătruns în pădurea imensă, plină de copaci, care odată erau plini de frunze şi viaţă. Acum păreau trişti, pustii şi necăjiţi precum sufletul meu. Lumina soarelui era singura care făcea ca pădurea să nu pară atât de stranie. Gâze minuscule se odihneau pe muşchii reci ai copacilor, privind totul din umbră. Frigul alergă neastâmpărat, făcându-mă să-mi înconjor mâinile în jurul corpului.

Am mai mers câţiva paşi până am ieşit din pădure, în faţa mea apărând râul care mă despărţea de cealaltă pădure, aflată după el. Un râu între două păduri, locul acesta este superb, iar apa care curge printre pietre îţi linişteşte sufletul chiar şi în cele mai grele momente.

M-am aşezat pe un bolovan aflat în faţa râului, punându-mi coatele pe genunchi şi ţinându-mi faţa în palme, privind natura superbă care îmi dădea un sentiment de linişte sufletească. Cerul părea mult mai luminat, iar natura părea că zâmbeşte, fiind mângâiată de razele blânde ale soarelui. Mici peştişori îşi duceau traiul în apele rebele ale râului, înotând fericiţi.

Acum eram singură, fără oameni sau ceva care să-mi distragă atenţia. Acum puteam să mă gândesc la viaţa mea care se derula precum un film. Era mult mai bine dacă eram un peşte, care era liber să înoate în oceanul imens, sau pasărea cerului care, pur şi simplu, îşi deschidea aripile şi zbura, simţindu-se atât de liberă. În schimb eu mă simt atât de închisă, sclavă a sentimentelor.

Un zgomot venit din pădurea din spatele meu mă făcuse să-mi întorc brusc capul. Pădurea părea liniştită şi fără cineva în ea. Însă când am vrut să mă întorc din nou spre râu, un zgomot se auzi iar, făcându-mă să mă ridic repede. Credeam că eram singură, nimeni nu cunoaşte locul acesta. De după un copac gros, un cap de băiat se putea observa. Am înghiţit în sec, simţindu-mi inima în gât. Nu aveam unde să fug.

Băiatul ieşi de după copac, îndreptându-se spre mine. Un băiat înalt, cu părul roşcat ca frunzele ruginii, ochii verzi precum un smarald preţios şi strălucitor şi un zâmbet care lăsa să iasă la iveală mici gropiţe.

- Scuză-mă dacă te-am speriat, avea o voce joasă şi răguşită.

- Nu e nimic. Cine eşti?

Băiatul era în faţa mea acum, privindu-mă atât de atent, ca şi cum mi-ar înghiţii sufletul din priviri. Era frumos, dar părea de speriat.

- Sunt Dylan, a spus lejer, îndepărtându-se şi privind în jur. Ştii, ăsta este locul meu, nu ştiu cum ai ajuns tu aici.

Nu poate să fie locul lui, deoarece eu mereu veneam aici când nu eram în apele mele, şi nu îl mai văzusem niciodată. S-a îndreptat spre râu, punându-se pe bolovanul pe care stăteam eu înainte. Mi-a zâmbit, făcându-mi semn cu mâna.

- Haide, stai jos.

L-am privit confuză, stând nemişcată. Când a văzut că ezitam, a râs scurt, întorcându-se spre râu şi privind în gol.

- Nu muşc, a zis încet. Sunt obişnuit ca lumea să se sperie de mine, însă nu ştiu de ce. Sunt chiar aşa înfricoşător?

Un sentiment de tristeţe îşi făcuse apariţia, la auzul acelor vorbe. Privea drept înainte, confuz, ca un mic copil care îşi pierduse jucăria şi o aştepta să apară de nicăieri. Nu-i cunoşteam povestea, dar îmi părea rău pentru el. Poate că ar trebui să-l cunosc înainte să-l judec. M-am apropiat de bolovan, aşezându-mă uşor lângă el şi punându-mi mâna pe mâna lui caldă. A tresărit.

- Îmi pare rău...

- Pentru ce? a întrebat confuz, încă privind în faţă.

- Nu ştiu, pur şi simplu.

- Nu am nevoie de mila ta, a spus nervos şi s-a ridicat brusc.

Acum eu îl priveam confuză, uitându-mă cum se plimba nervos, trecându-şi mâinile prin părul roşiatic. Avea o încruntătură pe faţă în timp ce privea în jos, parcă gândindu-se la ceva neplăcut care i se întâmplase în trecut.

Dintr-o dată se opri, fixându-mă cu privirea. Părea calm acum, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic acum câteva secunde. Era cumva bipolar? Deoarece nu găsesc niciun alt motiv pentru care îşi schimbă stările atât de repede.

- Îmi pare rău pentru... cum am reacţionat, a spus ducându-şi mâna la ceafă şi privind în jos ca şi cum nu ar fi vrut să aflu ceva.

În ochii lui verzi precum iarba de aprilie se putea vedea tristeţea şi furia care îi apăsau pieptul. Chiar dacă încerca să pară calm, îmi puteam da seama că ascunde ceva care îi macină sufletul. Oare ce păţise de îl făcuse să se schimbe aşa?

Mna, am făcut şi capitolul doi. Habar n-am cum mi-a ieşit, sper totuşi să vă placă. :)