Ploaie de Noiembrie (Pauză)

9.

Picurii fierbinţi de apă îmi înmuiau trupul, spălându-mi mintea de toate gândurile care mă bântuiau. Aburii provocaţi de apa fierbinte mă relaxau, dându-mi o stare de bine. După ce mi-am terminat duşul, mi-am înfăşurat un prosop în jurul corpului şi am ieşit din baie, găsind-o pe mama, stând pe patul meu, plângând. M-am dus repede la ea, îmbrăţişând-o strâns.

- Mamă, ce ai păţit? De ce plângi?

Mama s-a uitat la mine cu o durere pe care nu o mai văzusem niciodată în ochii ei mari şi negri ca blana unei pisici. I-am luat faţa în palme, încercând să şterg lacrimile care se prelingeau împreună cu rimelul pe obrajii mamei. Când m-am depărtat puţin, am observat că ţinea în mână o fotografie. I-am luat-o uşor din mână, surprinderea făcându-se prezentă când am văzut că fotografia pe care o ţinea era cea cu Dylan şi tatăl său, care mi-o dăduse la cabană. Nu înţelegeam de ce plângea şi ce legătură avea fotografia.

- Mamă, răspunde-mi, de ce plângi? Şi de ce aveai fotografia asta cu tine?

- Nu s-a întâmplat nimic, draga mea.

S-a ridicat repede de pe pat, ştergându-şi lacrimile, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

- Nu pleci nicăieri până nu îmi spui ce s-a întâmplat.

- Ascultă domnişoară, tu nu îmi dai ordine, ai înţeles?

Era prima dată când o auzisem urlând la mine şi văzând-o aşa tristă dar şi nervoasă în acelaşi timp. Acum în capul meu era o încurcătură imensă, mama lăsându-mă aşa, fără nicio explicaţie. A ieşit nervoasă din cameră, dar nu au trecut nici cinci secunde, căci am văzut-o cum intră din nou în cameră, îndreptându-se spre mine plină de nervi. Mi-a luat fotografia din mână, rupând-o în bucăţele mici. Am căzut în genunchi încercând să adun bucăţelele împrăştiate pe podea.

- De ce ai făcut asta? am urlat.

- Taci, Eloise! au fost ultimele cuvinte, înainte să iasă din cameră, trântind uşa.

Lacrimi amare au început să-mi inunde obrajii, curgând una după alta fără încetare. Dylan îmi încredinţase această fotografie, iar acum e bucăţele. Dacă mi-o va cere înapoi, ce îi voi spune? Asta nu va rămâne aşa.

M-am schimbat repede şi am coborât scările, mergând în sufragerie unde mama stătea pe canapea, cu mâinile în cap şi suspinând.

- Mamă, ce...

- Eloise, lasă-mă, te rog.

- Nu, mamă, merit o explicaţie. Şi de ce ai rupt această fotografie? Îl cunoşti cumva pe bărbatul din fotografie?

- Ce? Nu! Normal că nu, doar că... Îmi amintise de tatăl tău şi pur şi simplu am făcut o criză, bine? Eşti mulţumită? Şi Eloise, ascultă-mă bine. Ştiu că te vezi cu băiatul din fotografie, altfel nu avea cum să ajungă la tine acea fotografie. Nu vreau să-l mai vezi.

- Poftim? Nu poţi face asta.

- Sunt mama ta, pot face ce vreau. Dacă o să-l mai vezi vreodată, îţi jur că...

- Că ce, mamă? Mă vei da afară? Păi foarte bine. Nu am să renunţ la el pentru că aşa îmi spui tu. Şi în plus nu înţeleg de ce. Pentru că bărbatul din fotografie, ţi-a amintit  de tata?

Am văzut-o pe mama cum se ridică de pe canapea, îndreptându-se spre mine. În secunda următoare am simţit palma rece a mamei peste obrazul stâng, atât de tare, încât echilibrul meu mă părăsise căzând pe canapea. Am privit-o pentru câteva secunde, după care am fugit repede afară din casă, îndreptându-mă spre nicăieri. O mie de lacrimi dansau pe faţa mea, lacrimi pline de durere. Încercam să mă gândesc că mama era doar nervoasă şi palma nu fusese intenţionată, însă nu puteam. Palma aceea am simţit-o plină de ură.

Dylan. Trebuia să merg la el. Trebuia să-l văd. Dar nu vreau să-i dau explicaţii sau să-i spun despre fotografie. Am simţit picuri reci lovindu-se de pielea mea, frigul făcându-şi simţită prezenţa, iar eu eram doar într-un tricou cu mânecă scurtă. Presimţeam deja cum o răceală se va lipi de mine, cât de curând.

- Bună, Eloise.

Inima începuse să-mi bată mai tare, pulsul crescând. Acea voce. Acea voce care într-un timp îmi provoca fluturi în stomac. Acea voce caldă şi blândă. Nu aveam curaj să mă întorc, nu voiam să mă vadă plângând. Însă o mână caldă am simţit cum mă întoarce, ochii mei întâlnind două perle de ciocolată, care mă priveau uimiţi acum.

- Blake, hei, ce faci?

- Asta e a doua oară când îţi văd ochii roşii de la plâns. Ce ai păţit?

- Nu cred că e problema ta.

- Ştiu că eşti supărată pe mine şi nu te judec. Îţi cer iertare pentru tot.

Nu aveam cum să fiu supărată pe el chiar dacă voiam asta din toate puterile. Pur şi simplu acei ochi mă priveau cu o tristeţe care îmi înmuia inima şi îmi ştergea orice urmă de ură sau supărare. Acum când stăteam atât de aproape de el, am început să îmi dau seama că încă nişte sentimente sunt ascunse acolo într-un colţ al sufletului, pentru el. Iar eu nu ştiam ce să mai fac.

I-am simţit braţele înconjurându-se în jurul meu într-o îmbrăţişare care îmi făcea atât de bine şi îmi transmitea atâta căldură în corp, încât aş putea sta toată ziua aşa.

- Nu-mi place să te văd tristă, Eloise. Ochii tăi nu sunt făcuţi pentru a plânge, ei trebuie să fie mereu veseli. Calmează-te, iubito.

M-am desprins repede, privindu-l uimită.

- Iubito?

Mi-a zâmbit, punându-şi încet mâna caldă, dar udă, pe obrazul meu, atingându-l uşor, atât de uşor încât o mie de fiori s-au răspândit în corpul meu, făcându-mi-se cald. Şi-a apropiat buzele de obrazul meu stâng, plasând un sărut acolo. Acolo unde mama lăsase o cicatrice imensă pentru sufletul meu. A coborât mai jos, buzele sale fiind la câţiva centimetri de ale mele. De ce îmi făcea asta? Pur şi simplu nu puteam să mă opun. Şi de ce îi făceam asta lui Dylan? Sunt într-o situaţie în care nu aş fi vrut să fiu niciodată. O situaţie atât de complicată.

Am tresărit când buzele sale s-au lipit de ale mele, trezindu-mă din gândurile mele împrăştiate. Un sărut umed în care buzele noastre făceau din nou cunoştinţă. O urmă de vină se instalase în mine, gândindu-mă că sunt cu Dylan şi mă sărut cu Blake, ale cărui săruturi mă fac să mă simt ca în paradis, uitând de tot.

Însă m-am desprins cât de repede am putut, palma mea făcând cunoştinţă cu obrazul său, el privindu-mă surprins.

- Pentru ce a fost asta?

- Parcă aveai iubită.

Fără să bage în seamă ceea ce tocmai îi spusesem, i-am simţit din nou dulceaţa buzelor, care mă făceau să prind aripi.

Hristos a înviat! Sărbători fericite şi tot ce vă doriţi. După o mini-vacanţă am revenit. Ce faceţi? Sper că sunteţi bine. Aşa, acum despre poveste. Am o grămadă de idei pentru ea şi sunt fericită că am ajuns deja la capitolul 9, chiar dacă încă nu e aşa mult. Ca să nu mai lungesc, sper să vă placă şi... spor la citit! :D