Ploaie de Noiembrie (Pauză)

16.

După ce mi-am făcut o grămadă de scenarii în minte cu ce aş putea să-i spun lui Dylan, am hotărât să merg să-l caut. Poate am fost prea dură cu el, până la urmă nu a făcut nimic cu Alice. Sper. 

Am ieşit din casă, norocoasă că mama dormea pentru că era doar ora opt dimineaţa, iar ea se trezea abia pe la nouă. Nu am dormit toată noaptea din cauza celor întâmplate în ziua precedentă, iar asta îmi dădea dureri de cap. Aveam noroc că Dylan nu stătea atât de departe de mine şi nu trebuia să colind tot oraşul. Când am vrut să trec strada, l-am văzut pe Blake venind din partea opusă. Ce ar fi trebuit să fac? Ar fi prea ciudat, să mă întorc şi să plec, dar nu prea voiam să dau ochii cu el. 

- Eloise!

De ce trebuia dintr-o dată să vină înapoi la mine după ce s-a despărţit de Alice? Nu sunt nici roata de rezervă, nici cârpa pe care o poate folosi cum vrea el. Dar cum nu mai aveam ce să fac, m-am întors spre el şi i-am zâmbit. Avea aceeaşi privire blândă pe care o avea el întotdeauna. Iar acei ochi precum o ciocolată caldă, care transmit doar bunătate m-au făcut să mă simt prost şi nu ştiu de ce. Mi-a zâmbit şi el la rândul său, după care, spre surprinderea mea, m-a tras într-o îmbrăţişare.  

- Ce faci? m-a întrebat după ce mi-a dat drumul.

- Bine, mă duc până la un... prieten. 

S-a uitat la mine suspicios, parcă încercând să-mi citească gândurile, după care a spus:

- Şi acel prieten ar fi?

Mi-am dat ochii peste cap şi l-am privit preţ de câteva secunde, încercând să-l citesc. Ochii săi erau plini de curiozitate şi îmi analizau întreaga faţă, obrajii mei primind o pată roşie de culoare. 

- Dylan, i-am mărturisit. 

După ce numele mi-a ieşit pe gură ochii lui s-au făcut mari, iar el a devenit neliniştit.. A început să-şi frece mâinile şi să se uite în altă parte, ocolindu-mi privirea. Blake cel liniştit şi blând de acum câteva minute, s-a transformat într-un Blake îngrozit, gata în orice secundă să fugă în cealaltă parte a lumii. Mi-am aşezat mâna pe mâna sa care tremura îngrozitor, iar el a tresărit, uitându-se la mine şocat. Culoarea ochilor săi s-a transformat într-o culoare închisă care parcă ar arunca cu săgeţi pline de venin, iar o încruntătură şi-a făcut apariţia pe faţa lui.

- Ce s-a întâmplat? am şoptit, în încercarea de a nu-l face mai nervos şi mai neliniştit decât era.  

Şi-a încordat maxilarul destul de tare şi a dat dintr-o dată cu pumnul în peretele clădirii de lângă noi, ceea ce a făcut ca un ţipăt să iasă din gura mea. Mâna lui era acum roşie şi câteva firicele de sânge curgeau din ea, dar ceea ce mă speria mai tare era faţa lui întunecată. Niciodată nu l-am mai văzut aşa nervos, iar asta nu-mi dădea un sentiment bun. 

- Spune-i prietenului tău să nu te mai mintă şi să-ţi spună adevărul, altfel o voi face eu! a ţipat, după care s-a întors şi s-a făcut nevăzut.

Am rămas împietrită în mijlocul străzii, câteva priviri fiind aruncate asupra mea, însă nu-mi păsa. Deoarece Blake a plecat cine ştie unde, trebuia urgent să-l găsesc pe Dylan şi să lămurim această situaţie incomodă. 

Am încercat să-mi mişc picioarele parcă împietrite, iar după câteva minute m-am pus în mişcare către casa lui Dylan. O grămadă de gânduri rele îmi veneau în minte, nu puteam înţelege ce treabă are Blake cu Dylan, sau invers, iar asta mă îngrozea şi nu ştiam de ce. 

Când am ajuns în faţa uşii sale, am bătut destul de tare încât să mă fac auzită şi am aşteptat până când Dylan avea de gând să-şi facă apariţia. Când în sfârşit a hotărât să vină şi să o deschidă, a rămas şocat la vederea mea, după care, fără tragere de inimă mi-a închis uşa în faţă, gest care m-a şocat. Nervoasă, am început să bat mai tare, în acelaşi timp şi strigând.