Ploaie de Noiembrie (Pauză)

11.

După o întreagă săptămână în care pereţii mi-au fost singurii prieteni, pedeapsa mea a luat sfârşit. În sfârşit puteam ieşi afară, puteam mirosi aerul dulce al naturii. În sfârşit puteam fi alături de natura care îmi bucură mereu ochii cu toate minunăţiile ei. 

Mama nu era acasă, fiind plecată la o prietenă de familie. Mi-a spus că de azi pot să ies, părea foarte calmă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

După ce m-am schimbat, am ieşit afară, vântul puternic lovindu-mi faţa. Iubeam să fiu îmbrăţişată de vânt, să-l pot simţi. M-am săturat de camera mea unde am fost închisă o săptămână întreagă. O săptămână în care singurul meu gând a fost Dylan. Oare ce mai face? Oare m-a uitat? Îmi doream să-i văd ochii, care mereu mă linişteau, să-i aud vocea caldă şi blândă, precum o frumoasă melodie de care te bucuri ascultând-o. Dar mai era Blake. Un Blake care habar nu are ce vrea. Un Blake care are prietenă, dar totuşi mă sărută în mijlocul străzii. Un Blake care devine trist, când îi spun că am o relaţie, chiar dacă şi el are. Sau cel puţin avea. Comportamentul său mă bagă în ceaţă, neînţelegând ce se întâmplă cu el. 

În timp ce mă plimbam pe stradă, îndreptându-mă spre parc, am simţit două mâini care îmi acoperă ochii, un miros plăcut şi o respiraţie pe gâtul meu. Chiar dacă prima dată inima a început să-mi bată mai tare, am realizat de fapt cine este.

- Dylan? am întrebat.

Mâinile sale care mi-au acoperit ochii, acum m-au întors, în faţa mea apărând un băiat roşcat cu ochii care au cel mai pătrunzător verzui văzut vreodată. Mi-a zâmbit, trăgându-mă într-o îmbrăţişare strânsă, plină de căldură şi afecţiune. Mi-am înconjurat şi eu braţele în jurul spatelui său, capul meu odihnindu-se acum pe pieptul lui. Îmi fusese atât de dor să-l simt atât de aproape. Când corpurile noastre s-au îndepărtat, am simţit două buze presându-se peste ale mele, atât de rapid încât nu am avut timp nici să clipesc. Clar îmi fusese dor şi de asta. Era un sentiment atât de frumos atunci când ne sărutam, ca şi cum după o grămadă de ani soarele şi luna s-au întâlnit în sfârşit şi au putut să stea pe acelaşi cer deodată. Ca şi cum toate stelele deveneau una. Un sentiment rar dar plăcut, care te trage în capcana lui tot mai tare, până nu mai poţi ieşi. Buzele sale parcă le devorau pe ale mele, dar într-un mod blând. Iar vântul care ne îmbrăţişa, parcă ne apropia şi mai tare. 

După ce s-a îndepărtat, am luat o gură mare de aer, privindu-l. Aveam atât de multe să îi spun, o săptămână fără el a fost ca un an fără ploaie. 

- Nu ştii cât mi-ai lipsit, Eloise. Ochii tăi căprui, buzele tale ca două perne moi, vocea ta, tu! Ai fost pedepsită?

- Da, am spus, lăsând capul în jos. 

- Am venit în fiecare zi în parc şi am mers la locul nostru secret, însă după câteva zile în care am văzut că nu vii, mi-am dat seama că nu aveai voie. Eu ştiu cât iubeşti natura, şi ştiu că nu poţi sta departe de ea. 

Mă bucur că mă cunoştea atât de bine, chiar dacă eu nu îi spusesem prea multe despre mine. 

- Dylan, cred că va trebui să ascundem relaţia noastră. Mama nu vrea să-mi spună de ce nu mă lasă să fiu cu tine, dar nici nu pot să renunţ la tot ce este între noi.

- Nu-ţi face griji, dacă ăsta e singurul mod în care pot să fiu cu tine, atunci aşa vom face, mi-a spus punându-mi o şuviţă după ureche, zâmbindu-mi. 

Deodată am văzut cum îşi ridică privirea, privind undeva în spatele meu. Am văzut cum faţa lui s-a albit dintr-o dată, o expresie şocată citindu-se pe ea. M-am întors şi eu, şocul făcându-şi prezenţa şi pe faţa mea. Nu puteam crede ce vedeam. Blake şi acea tipă brunetă, stăteau pe o bancă sărutându-se şi stând îmbrăţişaţi. Pur şi simplu nu-l puteam înţelege pe băiatul ăsta. Însă nu înţelegeam reacţia ciudată a lui Dylan. L-am văzut cum se îndreaptă spre ei, plin de nervi, ţinându-şi pumnii încleştaţi pe lângă corp.