Ploaie de Noiembrie (Pauză)

22.

Inima a început să-mi bată mai tare la auzul tonului lui Dylan. Părea serios şi mă fixa cu ochii lui verzi, fără să clipească măcar. Am tras aer în piept, am înghiţit în sec şi am dat din cap în semn să continue ceea ce vrea să-mi spună.

- Jean-Pierre abuzează de tine?

Respiraţia mi s-a oprit pentru o secundă şi inima mi s-a oprit în gât. Acum ştiam că e momentul adevărului şi voi putea spune în sfârşit tot ceea ce mi-a îngreunat sufletul atât de mult timp. Puteam să-i mărturisesc totul lui Dylan, ştiam că el mă va asculta şi-mi va fi alături. Dar nu ştiam cum să încep, nu voiam să retrăiesc din nou acele momente oribile. La Rebeca acasă, după care aici, în camera lor, după în sufragerie. Au fost momente pe care voiam din tot sufletul să le uit. 

- Eloise, spune-mi ceva. Sau ar trebui să iau tăcerea ta ca pe un da? m-a întrebat el, strângându-mi mâinile în mâinile lui şi privindu-mă intens, în timp ce ochii mei au încercat să-i evite pe ai lui.

Am dat din cap în mod afirmativ şi am simţit cum toată furia se năpusteşte asupra lui. Ştiam că Dylan e o persoană care se enervează repede şi nu aş vrea să meargă la el şi să pornească o bătaie care nu va duce nicăieri. 

- De ce nu mi-ai spus? a urlat din senin, făcându-mă să tresar în timp ce el se ridica nervos de pe scaun şi îşi plimba iritat mâinile prin păr. 

Niciodată nu a urlat atât de tare la mine, dar îl înţeleg pe deplin. Dacă aş fi fost în locul lui, aş fi reacţionat la fel, ştiind că persoana iubită a fost abuzată atâta timp.

- Ţi-a făcut ceva? S-a atins de tine? Să nu-mi spui că te-a...? nu a reuşit să termine întrebarea, groaza şi frica citindu-i-se în glasul tremurând. 

- Nu m-a... violat, am spus mai mult şoptind, simţind o grămadă de lacrimi ameninţând să iasă. 

În ultimul timp am plâns cât în zece ani. Ochii mei erau obosiţi de atâtea lacrimi amare şi voiam doar ca soarele să răsară şi pe strada mea. 

Dylan s-a aşezat în genunchi lângă mine, luându-mi faţa în palme. A început să-mi şteargă urmele lacrimilor care iar şi-au găsit drum pe obrajii mei şi am simţit cum lasă sărutări moi în locul lor. Simţeam cum corpul mi se înmoaie datorită acţiunilor lui delicate şi am căzut în genunchi lângă el. Nu mai plângeam, lacrimile se pare că deocamdată m-au lăsat liberă, ci doar stăteam şi îl priveam fără să îi adresez vreun cuvânt. 

- Hei... sunt aici. Sunt alături de tine, Eloise, şi mereu voi fi, da? Să nu uiţi asta. Dacă nu vrei, nu-mi povesti nimic, nu vreau să te chinui, dar să ştii că oricând poţi veni la mine să-mi spui orice. Te voi asculta întotdeauna. Te iubesc mult! 

În secunda următoare, mi-am simţit buzele asaltate de buzele lui atât de moi precum nişte nori pufoşi şi o grămadă de artificii îşi dădeau drumul în stomacul meu. Băiatul acesta reuşea mereu să mă calmeze, într-un mod sau altul şi nu-mi dădeam seama cum. Braţele lui mi-au părăsit faţa şi s-au strâns în jurul meu, trăgându-mă la pieptul său cald, de care mi-a fost extrem de dor. Mâinile mele îmi erau pe lângă corp, nefiind capabilă să le ridic din cauza strânsorii lui. Fiecare sărut de-al nostru era unic şi de fiecare dată era ca şi cum ne-am săruta pentru prima oară. Ne bucuram unul de altul şi ne lăsam în voia sorţii. Mi-am desprins buzele de ale lui pentru a lua o gură de aer, după care mi-am aşezat capul pe umărul lui, simţindu-i parfumul atât de cunoscut mie. Parfumul de care nu m-aş putea plictisi sau sătura niciodată. Stăteam amândoi întinşi pe gresia albă şi rece, dar nu ne deranja pe nici unul. Însă, în următoare clipă, Dylan şi-a petrecut un braţ pe sub genunchii mei şi celălalt în jurul spatelui meu, ridicându-se uşor de pe jos şi totodată ridicându-mă şi pe mine. Capul meu încă era lipit de umărul lui, în timp ce el urca scările pentru a ajunge la etaj. Pentru o secundă credeam că mergem în camera noastră, dar mi-am simţit sângele curgându-mi rapid prin vene, când am văzut că ne-am oprit în faţa camerei lui Jean-Pierre şi a Rebecăi. M-a lăsat cu grijă jos, în timp ce el a bătut puternic de câteva ori în uşa maronie.