Ploaie de Noiembrie (Pauză)

18.

Nişte mâini care nu îmi dădeau pace, m-au făcut să-mi desschid ochii obosită. Rebeca stătea în faţa mea îngrijorată, cu mâinile sale pe umerii mei. Mi-am adus aminte ce s-a întâmplat aseară şi faptul că am adormit pe podea, lucrul care, probabil, o îngrijora pe prietena mea. 

- Ce s-a întâmplat? m-a întrebat, încă uitându-se adânc în ochii mei.

Trebuia să găsesc o scuză bună şi repede, pentru că nu părea că mai are multă răbdare. Ce aş putea să-i spun? Nu voiam să-i zic despre iubitul ei nebun de legat, îl cunosc de abia de o zi, însă deja m-a făcut să-mi fie frică de el. 

- Am... am vrut să mă uit la lună aseară şi... şi se pare că am adormit pe podea, i-am mărturisit, deşi îmi dădeam seama că vocea-mi suna ca a unei găini speriate. 

Ştiam că nu mă crede, însă doar a oftat şi s-a ridicat, ajutându-mă şi pe mine. Am văzut-o cum iese din cameră, aşa că am hotărât să mă schimb repede, înainte să intre peste mine acel nenorocit. Mi-am luat hainele din ziua precedentă şi am ieşit şi eu, îndreptându-mă spre bucătărie, acolo unde Jean-Pierre lua micul dejun, iar Melissa spăla nişte vase. Când am păşit înăuntru, amândoi şi-au întors privirea spre mine, pe buzele lui Jean-Pierre apărând un rânjet, pe care Rebeca nu-l putea observa pentru că se afla cu spatele la ea. Îmi doream din tot sufletul să-i dau un pumn în acest moment, dar m-am mulţumit doar să schiţez un mic zâmbet către prietena mea.

- Eu trebuie să plec. Mulţumesc Rebeca pentru tot, am spus, în timp ce am îmbrăţişat-o strâns şi am dat să plec, însă vocea lui Jean-Pierre m-a oprit.

- Stai, te pot duce eu cu maşina, s-a oferit el.

- Nu! i-am răspuns, fără să gândesc. Adică, pot să merg singură, nu stau departe.

Am răsuflat uşurată când am văzut că nu are de gând să mai insiste şi m-am pus în mişcare, ieşind din apartament. Când am pus piciorul afară din blocul unde locuia Rebeca, am inspirat aerul de dimineaţa, care îmi inunda nările cu prospeţimea lui. 

Amintiri din noaptea trecută îmi reveneau treptat în minte, înfiorându-mă când mă gândeam la ele. Voiam să fug de cealaltă parte a planetei când era el în jur, dar ştiam că nu puteam să fac asta. Puteam să-i spun totuşi mamei. Sunt sigură că ea ar înţelege.

*

Când am ajuns acasă, am intrat repede şi am traversat holul lung pentru a urca scările spre camera mea. Aş vrea să mă izolez aici şi să nu mai dau ochii cu el, dar aş părea doar o nebună. Mi-am dat hainele jos şi am intrat la duş pentru a mă relaxa şi a uita de tot ce s-a întâmplat. Am lăsat apa caldă să-mi linişească pielea şi muşchii încordaţi, sub căldura ei.  

După ce am fost gata, m-am îmbrăcat cu nişte haine comode şi am ieşit din camera mea, îndreptându-mă spre bucătărie. Nu era nici urmă de mama pe nicăieri prin casă. Am oftat şi mi-am luat ceva de mâncare, lăsând timpul să se scurgă. Mi-am amintiti că nu l-am văzut pe Dylan de câteva zile şi chiar simţeam un gol în suflet. Nu mai suportam să stau supărată, iar orgoliul nu mă va opri să merg la el. 

Mi-am luat pantofii în picioare şi o geacă pe mine şi am ieşit din casă, destinaţia fiind locuinţa lui Dylan. Tot ce voiam era să nu mai dau ochii cu Alice şi speram din suflet ca el să fie singur să putem vorbi. 

Astăzi cerul nu părea prietenos deloc, având o culoare cenuşie, fără urmă de vreo rază de soare. Copacii erau deja goi-goluţi, frunzele erau alungate de vânt, iar păsările îşi făcusera deja drum spre ţările calde. Iarna se apropia cu paşi grăbiţi, iar asta se simţea datorită vântului aspru care îţi trimitea fiori în tot corpul cu atingerile lui.