Ploaie de Noiembrie (Pauză)

20.

- Pa mamă! am strigat, înainte să vreau să ies din casă.

- Stai, a ţipat înapoi, văzând-o cum coboară repede scările. Nu-mi dai o îmbrăţişare?

Am zâmbit şi m-am îndreptat spre ea, luând-o în braţe. Am stat aşa câteva secunde, după care i-am lăsat un sărut pe obraz şi am părăsit casa, îndreptându-mă spre maşina care se afla în faţa casei, pe care, din păcate, o conducea Jean-Pierre. M-a ajutat să-mi aşez valiza cu haine în portbagaj, am murmurat un mulţumesc şi m-am aşezat pe bancheta din spate, aşteptând să mergem după Dylan. Nici Rebeca, nici Jean-Pierre nu au prea fost de acord să vină Dylan, dar din fericire am reuşit să-i conving. Când maşina a pornit, m-am făcut mai comodă, aşezându-mi mai bine fularul la gât. Zăpada era deja mare, îmbrăcând întreg oraşul cu strălucirea ei.

Când am ajuns lângă casa lui Dylan, l-am observat aşteptându-ne afară cu o valiză lângă el. Părul roşcat îi era protejat de o căciulă neagră care lăsa la suprafaţă doar câteva şuviţe, iar gura îi era acoperită de un fular gros. Am ieşit din maşină repede, mergând şi îmbrăţişându-l. I-am tras fularul în jos, lipindu-mi buzele îngheţate de ale sale, simţind dintr-o dată cum mă cuprinde căldura. Jean-Pierre nu s-a obosit să vină să-l ajute cu bagajul, iar asta m-a enervat puţin, pentru că tot ceea ce făcea era să stea şi să se uite plictisit. Am deschis eu portbagajul, iar Dylan a băgat valiza, după care ne-am aşezat pe bancheta din spate, făcându-mă comodă în braţele lui.

Drumul până la aeroport a durat câteva ore, ore în care tot ce am făcut a fost să mă uit pe geam. Când am ajuns, ninsoarea s-a oprit deja, însă vântul a fost destul de aspru. Am ieşit din maşină şi l-am luat de mână pe Dylan, ca mai apoi să-l văd pe Jean-Pierre luând bagajele din maşină.

*

Avionul a decolat, iar eu am avut o grămadă de emoţii, fiind prima dată când mergeam cu el. Mă speria altitudinea la care vom fi, însă prezenţa lui Dylan lângă mine, mă liniştea. M-am întors spre el şi l-am văzut cum se uita la mine, zâmbind.

- S-a întâmplat ceva? l-am întrebat.

- Da, eşti atât de frumoasă încât nu mă pot opri din a mă uita la tine.

Imediat ce cuvintele i-au părăsit gura, mi-am simţit obrajii cum devin roşii. I-am dat o palmă peste umăr din joacă, iar el s-a prefăcut lovit, faţa lui fiind foarte amuzantă. Îmi plăcea când făcea aşa.

- Mincinosule, i-am spus, punându-mi mâinile la piept şi adoptând o privire serioasă, care l-a făcut să râdă.

- Şi cum ai vrea să-ţi demonstrez că nu mint? m-a întrebat, punându-şi degetele sub bărbia mea, privindu-mă intens. 

Pentru că dorinţa era prea mare, m-am apropiat şi mi-am aşezat buzele peste ale sale, simţind cum mâinile sale se aşează în jurul meu. După câteva secunde, m-am depărtat, lipindu-mi fruntea de a lui şi privindu-l în acei ochi verzi care mă făceau să uit de tot şi reuşeau să-mi aducă o linişte interioară mereu. Buzele lui s-au arcuit într-un zâmbet micuţ, gropiţele ieşind la iveală. Am oftat, fiind puţin obosită şi mi-am lăsat capul pe umărul său, somnul luându-mă în lumea lui.

*

- Eloise, iubito, trezeşte-te! am auzit o voce melodioasă strigându-mi numele.

Mi-am deschis cu greu ochii şi am privit în jur oamenii care se pregăteau să coboare, semn că am ajuns. Am căscat şi mi-am ridicat privirea, întâlnind un Dylan care se uita la mine cu blândeţe. Mi-a mărturisit că trebuia să coborâm, iar eu l-am ascultat, ridicându-mă de pe scaunul avionului pe care am stat şi mergând spre uşă. Mi-am împleticit degetele cu ale sale şi am ieşit, un vânt puternic şi aspru lovindu-mă din plin. Când eram deja afară din avion, i-am văzut pe Rebeca şi Jean-Pierre, aştepându-ne să mergem după bagaje.