Asha II

7

        Creanga copacului se lovește de geam repetitiv, cu fiecare lovitură adăugată, făcându-mă să mă crispez.  Am urât întotdeauna furtunile și iată că sunt martora uneia din nou. Vântul șuieră pe lângă pervazul ferestrei și mă mulțumesc doar cu draperiile pe care le trag cât să acopăr Armaggedonul - în cuvintele mele- ce se dezlănțuie dincolo de pereții apartamentului.
      Trag pătura până îmi ajunge sub bărbie și mă cuibăresc în patul contortabil. Înhaț telecomanda de pe noptieră și încep să bâjbâi printre canale în căutarea unuia pe placul meu. Când în sfârșit găsesc un serial de prin anii nouăzeci, ce mă atrage, ușa se deschide larg, iar Afak intră fără menajamente peste mine.
   
      Sar ca arsă din pat și mă holbez la brunetul veșnic nervos din fața mea. Își încrețește fruntea și îmi aruncă o privire scârbită. Îi întorc grimasa și îmi încolăcesc brațele la piept.

  Trebuia să mă aștept la asta.

― Mă mir cum de ești acasă, pronunță într-un lung final.

― Ce are să însemne asta? Îl mustrez eu indignată.

― Faptul că de abia dacă am mai petrecut timp împreună, nici măcar la mesaje nu mi-ai răspuns.

  Acesta este momentul crucial.

― Spune-mi că este o glumă, îl ironizez, te așteptai să îți răspund după tot ce ai făcut în ultimele trei săptămâni? Ceea ce ai făcut în acea seară, la Ash, mi-a pus capac.

― Destul! ridică tonul evident. Ce are el și nu am eu? Nu înțeleg, de ce îl idolatrizezi atât?!

― Ce are el? Ce are el? Îți spun eu ce are el. Nu este un tip arțăgos și arogant, plin de el și sictirit, care apelează la mine numai când are nevoie de ceva ce ține de propriile sale obiective, mă răstesc și eu nervoasă.

― O să mă rog la Allah pentru voi, sunteți niște cauze pierdute. Un vagabont și o târfă, spune o ultimă dată, și iese pe ușă trântind-o în urma sa.

      Asta a fost. Acesta a fost finalul. Simt cum undeva, înlăuntrul meu, o piatră s-a spulberat, eliberându-mă din capcana în care am fost prinsă mai bine de nouă luni.

      Încă nervoasă, mă proptesc în fața dulapului și încep să scotocesc după treningul meu negru. Am nevoie de o scurtă ieșire în parc, în ciuda vremii nefavorabile.

      Îmi iau umbrela din cuier și arunc o ultimă privire prin jur. Afak mi-a lăsat, surprinzător, cheia de rezervă pe masă. O înșfac și ies pe ușă după care încui și dispar cât mai repede.

      O mică briză mă întâmpină odată ce scot capul pe ușa compexului de apartamente. Asfaltul este încă ud, iar norii au acoperit întreg cerul.
     Aleea este pustiită, doar glasul câtorva păsări mai îmbie atmosfera macabră. Îmi deschid umbrela și încep să merg agale către Central Park.

      Mă feresc de câteva ori de mașinile ce stropesc apa de ploaie în toate direcțiile, îmi trag gluga pe cap și continui să merg pe aleea întortocheată din fața mea.

      Ajung în sfârșit în parc și mă tolănesc pe o bancă. Oftez. Oamenii încep să iasă, după ploaie, la aer curat; iar eu nu pot decât să îi analizez pe rând.
      Îmi las capul pe spate și îmi cobor umerii. Închid ochii preț de câteva secunde și simt o atingere ciudata pe umăr. Deschid brusc ochii și răsuflu ușurată când zăresc perechea de ochi verzi din fața mea.

― Bună, îmi zâmbește.

― Ash, hei, răspund eu.

― Ce faci aici, de una singură? mă întreabă privind de-jur-împrejur, în timp ce sare de după bancă și se așază lângă mine.

― Simțeam nevoia de o ieșire, știi tu, să îmi limpezesc mintea.

― Hmm, bine, dar ce te supăra?

Îmi dreg glasul și privesc drept înainte; evitându-i privirea.

― Afak, spun scurt, aproape neintiligibil.

― Puteam să jur! spumegă el.

― E ok, mă întorc către el, am terminat-o cu el.

― Era și timpul. Ce spui de o înghețată? schimbă subiectul brusc.

Dau din cap afirmativ și rânjesc după care mă ridic urmată de Ash.

      Mă simt cumva ciudat, mă simt fericită, dar totodată tristă. Mă simt, de parcă, de parcă nu aș simți nimic. Merg alături de Ash, însă nu mă pot concentra. Vlaga, cheful de viață, sunt parcă dispărute. Am nevoie de un impuls, un stimul...

― Am o idee!

― Cum ar fi?

― Haide să furăm înghețata! Chițăi eu.

― Poftim? Mă întreabă mirat.

― De dragul vremurilor bune, spun făcând referire la seara în care mi-a arătat cum să fur dintr-un magazin.

― Asta e o nebunie. Adică, nu pentru mine, dar... Dumnezeule! Sigur ești Atlanta?

Izbucnesc în râs și încuviințez.

― La dracu'! Hai s-o facem!

Bat din palme și îi sar în spate.

― La atac! Țip eu.

Începem amândoi să râdem, iar Ash pornește cu mine călare în spatele său.

                            ***

― E nemaipomenită înghețata asta.

― Știu! exclam la rândul meu.

― Ar trebui să furăm mai des.

― Dumezeule! Sună atât de greșit!  Fac eu în timp ce mă furișez în spatele înghețatei de parcă un polițist m-ar privi.

― Ești atât de adorabilă.

Cuvintele sale măgulitoare mă fac să roșesc, dat fiind faptul că nu le-am mai auzit de ceva vreme.

      Pufnește în râs din cauza timiditatății mele excesive și își așează mâna pe coapsa mea. Tresar inițial, dar mă relaxez imediat ce începe să mă mângâie ușor aproape de genunchi.

      Îmi întorc capul înapoi către el și observ că distanța dintre fețele noastre este aproape inexistentă. Fără să îmi dau seama de ce fac, buzele mele se lipesc de ale sale. Un fior electric îmi trece pe șira spinării și îmi dă un imbolt mai mare să continui.

      Limba sa își croiește o cărare în gura mea și îmi oferă acel gust de mentă -și metal- după care tânjesc de multă vreme. Îmi înfig degetele în părul său, iar mâinile mari și musculare ale sale mă cuprind de talie și mă strâng plăcut. Aș da atâtea lucruri doar ca să pot sta aici, în brațele sale, mai mult decât este nevoie.

Trebuie să o luăm încet, îmi spune o voce în capul meu, însă o ignor, căci vreau să îi mai simt buzele încă o secundă și nu numai.