Asha II

13

— Totuși, cum e posibil? Întreb cât se poate de curioasă în timp ce Ash încearcă să coboare din pat.

Mă reped la el și îl prind de talie ajutându-l să se dea jos.

— Nu te bucuri să mă vezi în viață ? Mă ia peste picior și se așează pe marginea patului.

— Dumnezeule! Normal că mă bucur, dar încerc să-mi dau seama cum ai reușit să supraviețuiești, spun în timp ce mă așez lângă el și îmi pun mâinile pe genunchi, având în vedere spusele celorlalți.

— Ăăă, Atlanta?

— Ce?

— Cred că ar trebui să anunți doctorul.

— Vai de mine! Cum am putut uita!? Exclam și îmi dau o palmă zdravănă peste frunte.

      Deschid ușa grăbită și alerg direct la mama.

— Mamă! Mamă! țip din capătul holului.

— Atlanta?

— Trăiește! Ash trăiește! strig plină de entuziasm.

— Poftim?

— Trăiește mamă, îi repet și simt cum aproape plâng de fericire.

— Aste este extraordinar, trebuie să văd și eu.

— Vino, spun și îi fac semn să mă urmeze.

      Intrăm în salon urmate de doctorul Christian. Ash stă în același loc în care l-am lăsat, zâmbitor, probabil datorită faptului că este unul dintre puținii sfidători ai morții.

— Asta este ceva de necrezut! Exclamă doctorul surprins.

— Și eu mă bucur să vă văd, spune Ash glumeț.

      Mama se năpustește asupra sa strângându-l în brațe de parcă l-ar cunoaște de o viață.

— Și pe tine mă bucur să te văd, Linda.

— Oh, spune mama măgulită.

— Va trebui totuși să te mai ținem sub observație câteva zile. Este miraculos cum sângele acela a reușit să se lege de sângele tău fără ca măcar să conțină ADN-ul necesar. Iar ce este și mai fenomenal este faptul că după ce inima ți s-a oprit, te-ai trezit, explică doctorul.

— Sunt sigur că acum bate, spune Ash în timp ce își așază mâna stângă în dreptul inimii.

      Începem să râdem în sincron după care mama însorită de bărbatul brunet dispar din cameră.

— Mulțumesc pentru sânge, spune după o scurtă perioadă de liniște.

— C... ce? De unde știi?

— Am ghicit. Nu tu mi l-ai dat?

— Ba da, dar cum ai ghicit?

Își dă ochii peste cap.

— M-am gândit că și eu aș fi făcut la fel în locul tău, spune scurt.

— Oh.

— Acum nu ești doar în mintea și în inima mea. Ești și în sângele meu, spune și pufnește în râs.

      Râd și eu, însă în inima mea simt că îl iubesc mai mult decât am făcut-o vreodată.

— Dacă nu aș fi fost eu, Afak nu...

      Mă întrupe apucându-mi bărbia și îmi înălța capul ca să îl privesc în ochi.

— Să nu te mai învinuiești niciodată. Mi-aș da și viața pentru  tine; spune și își lipește buzele de ale mele.