Asha II

14

        Stau pe marginea canapelei asteptând ca din clipă în clipă Ash să apară pe ușă. Nici măcar nu pot să înțeleg de ce mi-a spus să nu îl însoțesc când iese din spital, dat fiind faptul că m-am oferit să îl îngrijesc câteva zile aici.
      Uneori îmi doresc atât de mult să fiu în mintea sa, să văd ce anume se petrece acolo. Alteori privesc în gol și tot ceea ce văd sunt amintiri, fericite, nefericite, groaznice chiar, dar cu toate acestea, tot reușesc să schițez un zâmbet timid și neghiob.

      Îmi mut atenția către clanța ușii în momentul în care începe să se miște în sus și în jos.
      Mă ridic pregătită să îl strâng în brațe, dar un val cumplit de dezamăgire mă lovește când observ cine era de fapt.

― Hei! Îmi spune Skylar scurt.

― Bună, îi răspund posomorâtă.

― N-a venit nici acum?

Îmi scutur teatral capul în stânga și în dreapta.

― Ce o să faceți în legătură cu psihopatul ăla? Mă întreabă în timp ce așează cumpărăturile în dulap.

― Sincer, habar nu am, nici nu vreau să mă mai gândesc la asta momentan.

Ridică din umeri și se întoarce continuând să așeze alimentele la locul lor precum ar fi un puzzle.

      Îmi pun haina și mă încalț după care arunc o ultimă privire în jur.

― Ies puțin afară! O atenționez pe Sky.

― Ai grijă At!

      Învârt cheia în ușă și o încui în urma mea. Îmi bag mâinile în buzunar și tremur rapid când iau contact cu răceala de afară.
      Mă plimb pe aleea ce duce către cel mai apropiat parc și analizez tot ce se află în jurul meu. Oamenii, copacii, frunzele roșiatice împrăștiate peste tot pe asfalt. Începutul lui decembrie este mai pustiit ca până acum. Fără zăpadă, dar la fel de frig.

      Mă ciupesc când observ cine se aspropie de mine. Două fete. Dar nu sunt niște fete oarecare. Anais și Josie.

Ce naiba?!

― Atlanta? Fac în sincron când apar în fața mea.

      Anais mă prinde în brațe, iar Josie mă privește confuză.

― A trecut un an! Măi să fie! Exclamă Anais.

― Știu, a trecut atât de repede, spun eu.

― Bună Atlanta, spune Josie timidă.

― Hei, îi răspund încercând încă să procesez ce tocmai se întâmplă.

― Știu că nu am avut o relație prea bună, dar aș vrea să ți-o prezint pe iubita mea.

Iubită?

― Poftim? Anais?

― Da! Chițăie ea.

Mă uit confuză la cele două neînțelegând de unde până unde toate acestea sau de ce îmi spune mie asta.

― Și dacă tot suntem aici, aș vrea să îmi cer scuze, pentru tot. Abia acum am înțeles ce e dragostea și nu știu ce aș face dacă cineva mi-ar lua asta, spune și își privește iubita. Și voiam să îți spun că ceea ce s-a întâmplat atunci a fost numai vina mea. Ash e nevinovat!

― Păi, mă bucur că sunteți fericite și îți mulțumesc că mi-ai destăinuit toate astea, spun fără să aduc în discuție faptul că Ash mi-a povestit deja ce s-a întâmplat, măcar astfel, am certitudinea că este adevărat.

― Știu că e cam ciudat să o fac atât de direct aici, pe stradă, dar mă țineam de mult să îți mărturisesc  astea.

O prind într-o îmbrățișare și o strâng cât pot de tare. Însemna mult pentru mine, chiar dacă a făcut toate acele lucruri deplorabile, sunt sigură că scuzele sale sunt sincere.

― Mă bucur că mă înțelegi, îmi zâmbește.

Îi zâmbesc la rândul meu.

― Cât de drăguțe sunteți, mai mult tu iubito, scuze At, spune Anais făcându-ne să pufnim în râs.

― Acum dacă am rezolvat, iartă-ne, dar trebuie să ajungem la un film, care nu se vizionează singur.

      Ne luăm rămas bun și mă întorc continuându-mi drumul. E nebunesc! Habar nu aveam că Anais e lesbiană, sau Josie. Nimeni nu ar fi crezut una ca asta mai ales după toate chestiile pe care le-a făcut Josie, culcându-se cu o grămadă de băieți.

      Cumva asta mă împăca sufletește și mă face să mă gândesc că nu mai există alte inconveniente care să apară între noi.

      Răsucesc cheia în broască de câteva ori consecutiv. Nici nu îmi amintesc să o fi închis de atât de multe ori. Într-un final ușa se deschide. Intru in apartament și îmi dau haina și pantofii jos. Mă întreb ce s-a întâmplat cu Ash. Probabil s-a dus să își ia câte ceva de acasă, sper.
      Analizez casa în căutarea lui Skylar. Probabil e la lucru.

      Îmi fac un ceai și îmi iau o carte de pe noptieră și mă îndrept către dormitor.
      Când deschid ușa rămân mai surprinsă ca niciodată. Ash stă în fața mea cu hartie uriașă pe care scrie Felicitări domnișoara psiholog.

― Dumnezeule! Exclam și îmi scap cartea din mână laolaltă cu cana de ceai.

      Se apropie cu o sclipire imensă în ochi și zâmbește sincer.

― Surpriză! Strigă, făcându-mă să scap câteva lacrimi răzlețe.

― Un cabinet? Asta e o nebunie Ash! Nu pot accepta una ca asta, mă revolt deși știu că e în zadar.

― Nici eu nu pot accepta un refuz. Meriți asta. Nu poți sta închisă în școala aia. E timpul să îți construiești visul.

      Chipul său, ochii săi, entuziasmul cu care spune toate astea, îmi dau atâta încredere în mine, atâta curaj și arată speranță.

      Mă apropii de el, îi zâmbesc și îmi pun mâna pe obrazul său. A reușit prin ceva atât de banal pentru alții, dar plin de semnificația pentru mine, să mă bucure și să îmi arate cât de mult mă iubește și cât însemn eu pentru el.
      Buzele noastre se izbesc una de cealaltă. Limbile noastre se contopesc, iar ce este cel mai important, inimile noastre bat în tandem una pentru cealaltă.
      Ce poate fi mai frumos de atât? Ce îmi poate bucura sufletul mai tare?

      Mâinile sale îmi inspectrează trupul. Coboară pe șira spinării până ce ajung la fund și mă apucă ușor și blând.
      Îi mușc buza de jos făcându-l să geamă și iau o scurtă pauză pentru a-i mai șopti um singur lucru:

― Te iubesc!