A doua șansă

- 10 -

Încă de dimineață se anunță a fi o zi superbă, soarele stătea mândru pe cer iar zăpada era excelentă pentru schiat.
După un mic dejun copios toți erau acum în fața pensiunii echipați gata de a zbura pe pârtie.
Sonia își începu ora iar membrii familiei Dumitrescu se dovedi a fi niște elevi foarte buni.
Chiar și cu întreaga atenție îndreptată spre învățăcei Sonia observa că Ioan dispăru dintre ei, așa că porni în căutarea lui.
Ghidată de urmele care duceau spre locul mai retras al pantei Sonia zâmbi în sinea ei, cineva avea nevoie de ajutor.
Încântată de perspectiva de a-l surprinde într-un moment de evidentă slăbiciune, se avântă spre el.
Cu o mișcare grațioasă Sonia frână brusc la câțiva centimetri de Ioan.
- Bună Ioan. Te distrezi bine?
- Minunat, zăpadă este proaspătă, împingi un schi într-o direcție și nu știi dacă celălalt îl va urma, mormăi el strâmband din nas, dar nu aș vrea să te deranjez Sonia.
- Dar nu mă deranjezi am tot timpul din lume de fapt cred că aș putea să îți dau și ție câteva lecții.
- Aha, să înțeleg că te bucuri Sonia Digan nu-i așa?
- Hai, încearcă să îmi imiți mișcările.
Sonia aruncă o privire în direcția lui și îi văzu chipul liniștit cu veșnicul lui zâmbet amuzat în colțul gurii.
- Ei bine, pune-mi întrebările acelea, altfel nu mai terminam.
- Acum?
- Da, de ce nu?
- Cine să te mai înțeleagă Sonia?
- Nu exagera Ioan, te rog!
- Bine, atunci prima întrebare este: de ce Sergiu a abandonat șahul după ce a câștigat titlul de campion mondial?
Sonia nu se aștepta la acest atac și se simți cuprinsă de groază, ce ar putea să-i răspundă? Deși mâna lui Ioan era pe brațul ei aceasta încerca să scape.
- Eu....nu știu.
- Sonia, te rog!
- Îți jur că nu știu....
- Aveați probleme pe atunci?
- O, da bineînțeles ce vei scrie acum despre problemele conjugale din viața lui Sergiu Digan?
- Încerc doar să înțeleg.....
Sonia își întoarse capul cu ochii plini de lacrimi, dacă ar ști el....
Pentru o fracțiune de secundă amintirile ei reveni de parcă s-ar fi întâmplat ieri.
Sergiu proaspăt întors de la Berlin, se închise în birou refuzând să vorbească cu ea în ciuda insistențelor unde își petrecuse întreaga noapte.
A doua zi dimineața când Sonia îl văzu la intrare echipat complet cu rucsacul în spate se repezi la el, plângând , strigând la el să vorbească cu ea dar degeaba, Sergiu o desprinse cu blândețe de el.
- S-a terminat Sonia, s-a terminat....
Plecase și nu se mai întoarse, de ce nici ea nu știa ce îl făcu să facă această alegere.
- Sonia opreste-te, ești nebună? îl auzi pe Ioan în spatele său.
Aceasta schimba brusc direcția spre dreapta cu gândul să scape de el.
- Sonia!
Strigăt de mânie sau disperare? Sonia se opri și strigă la rândul ei.
- Ioan ai grijă....
Prea târziu el încercând să o urmeze, înclinația pantei fiind prea mare iar zăpada mult prea afânată în plină viteză Ioan își pierdu echilibrul, căzu și se rostogoli înainte de a se izbi de un pom, Sonia înnebunita de teamă se repezi spre el.
Întins pe spate cu ochii închiși, chipul plin de zăpadă, destul de palid. Sonia îi atinse obraji cu mâna tremurând, era aceași față pe care o avea și Sergiu atunci când a fost găsit mort.
Un fior o străbătu, povestea nu trebuia să se repete.
- Ioan.....Ioan te rog!
Îl privea cu disperare îngenuncheată lângă el își strecură mâna sub hanoracul lui și îi simți inima bătând.
Ce putea face? Cum ar fi putut cere ajutorul ?
Palma lui Ioan o acoperi pe a ei, deschise ochii și îi zâmbi.
- Te pregăteai să-mi faci respirație gură la gură?
- Ioan , exagerezi mi-a fost teamă.
- Teamă de ce? Mulțumită acestui copac puteai scăpa de mine.
- Încetează să mai spui prostii.
- Oricum ai fi vrut să pleci și să mă lași să mor aici de frig.
- Taci Ioan voiam să plec după ajutor.
Cu vârful degetelor, el îi atinse obrazul .
- Sonia ce s-a întâmplat?
- Nimic..... mi-a fost teamă.
- Pentru mine?
Aceasta clătină din cap, Ioan se ridică și vru să o tragă mai aproape dar Sonia se opuse.
- Nu Ioan, nu....
- De ce mereu "nu", uneori este mult mai ușor să spui da, încearcă Sonia măcar o dată.
Cu ochii pierduți în a lui lupta împotriva dorinței de a ceda, ar fi vrut să se refugieze la pieptul lui, să-i simtă buzele , mâinile, trecuse atâta timp de când.....
Uitând de toate Sonia închise ochii în timp ce Ioan punea stăpânire pe buzele ei, o cuprinse o amețeală încât i se păru că totul în jurul ei se clatină, mâinile lui Ioan erau acum pe spatele ei, era atât de bine.
- Ioan, șopti.
El zâmbi și își înfunda degetele în părul ei blond punând din nou stăpânire pe buzele ei.
Deodată un gând îngrozitor îi trecu prin minte, în curând Ioan va pleca și ea.....ea va rămâne singură.
Trebuia să se oprească, înainte să fie prea târziu.
- Opreste-te Ioan, te rog.
- De ce?
- Pentru că este o nebunie.
- O nebunie? Dar este primul lucru rațional pe care îl facem. Nu ești de acord cu mine? Nu este mai plăcut să ne sărutăm decât să ne certăm?
- Ioan, nu mai este mult și se va întuneca, așa că ar fi bine să ne întoarcem.
Cu o mișcare bruscă se desprinde și se ridică în picioare, el o imită nemulțumit.
- Am uitat, avem în întrevedere la ora 6.
- Nu se mai poate.
- Mă îndoiesc.
- Nu pot, trebuie să înțelegi.
- Nu poți sau nu vrei?
Acum vocea lui era aspră și tăioasă, era clar nu-i plăcea să piardă, acum Sonia se simtea de parcă ar fi fost folosită.
Sonia porni la drum, fără să își de-a seama era acum pe drumul care ducea spre cabana lui Ioan.
Ajunși în fața cabanei, acesta își scoase schiurile și le rezemă de perete.
- Atunci chiar nu vrei să intri?
- Nu.
- Nici chiar cu însoțitor?
- Nu înțeleg.
El arată cu bărbia niste schiuri de copil,  Sonia le recunoscu imediat erau cele ale lui Andi.
- Ioan tu ai încuiat cabana?
- Nu...
- Când pleci?
- Doar asta îți dorești? De ce mă privești doar că pe un dușman?
- Nu răspunzi? Bine atunci îți voi răspunde voi părăsi Predealul imediat de voi găsi răspunsul la o problemă fundamentală, așa că dacă vrei să-mi grăbești plecarea ar trebui să fii cooperantă.
- Bine, intru.