„Viața mea a devenit asemenea crepusculului, doar o lumină difuză de după apusul sau răsăritul soarelui. Când nu sunt trasă înapoi de Ivanov, sunt împinsă înainte de Enchiridion, iar când rolurile acestora se inversează eu sunt cea care spune dreapt...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Debajo de un quinqué, la mesa del café feliz nos reunía hablando sin cesar soñando con llegar la gloria conseguir.
Sub lumina unui felinar La masa cafenelei Fericirea ne reunea Fără de oprire vorbeam Visând să ajungem Gloria să o cunoaștem
LA BOHEME - Charles Aznavour
PROLOG
Era amiază, la sfârșitul lui septembrie 1860, când o căruță trasă de doi cai negri, armăsari puri, pătrunseră pe porțile fermei Enchiridion. Birjarul, fără a privi în fața sa la stăpânul ce se odihnea relaxat cu mâinile sub cap pe un șezlong mai mult improvizat, ocolise caleașca pentru a deschide ușa celui ce avea să locuiască de acum într-o fermă de cai pentru o recuperare de lungă durată și-o recreere oferită de medic. Ani la rând fusese închis într-o cameră obscură ferit de privirile și cunoștințele oamenilor, iar acum, când nările simți aer proaspăt, iar ochii încă se chinuiau să se obișnuiască cu albul mediului, îi părea totul ca o fantasmă. Nu credea în cuvintele tatălui său când îi spusese că avea să părăsească camera în care locuise optsprezece ani de zile până când caleașca nu fusese în fața porților. În cea mai mare liniște, coborâse scările alături de bărbatul care trebuia să-i fie tată și fusese expulzat din locuința sa către un loc necunoscut, dar se gândise că nimic nu putea fi mai rău decât să stea închis între patru pereți și să se roage zilnic ca psihicul său să rămână intact.
Fiind ajutat de birjarul bătrân să coboare cele două scări până avea să ajungă să atingă pământul, Ivanov, descendent al Dinastiei Romanov, privise atent mediul ce-l înconjura. Fără pereți, fără uși, fără mâncare dată pe o tavă în taină, fără a se simți sechestrat de propria familie. „Doar un stăpân leneș” se gândise când își întâlnise privirea cu cel ce se relaxa pe șezlong, dar nici asta nu reprezenta un impediment pentru el. Îndemnat de birjar să înainteze îi întinse mâna pentru a-i susține greutate și a nu pune presiune pe piciorul stâng, iar stăpânul fermei, nepăsător din fire, își ridică pălăria din paie de pe ochi care-i oferea umbră pentru a vedea chipul înțepător și bătrân al birjarului.
— Unde ți-i stăpânul ? miji un zâmbet în colțul stâng al gurii și îi răspunse birjarului arătându-i cu indexul ușa casei. Ce nepoliticos ! mormăise acesta luându-l pe bărbat ca pe o slugă și nu stăpânul la care apelase.
Bătrânul birjar îl ajută pe Ivanov să pășească pragul casei, iar Enchiridion privi încruntat mersul șleampăt al tânărului. „Doar optsprezece ani și cu probleme. Viața nu-i dreaptă.” își spuse așezându-și din nou pălăria din paie pe chip. Știa mai bine ca oricine cum decurge viața și ce nelegiuiri este în stare să facă fără măcar a-i fi frică de pedeapse. Anii care au trecut peste el nu se arătau în condiția fizică, fără riduri, fără piele lăsată și fără dureri ale bătrâneți. Trecerea anilor era cursul care-și punea amprenta doar pe psihicul și gândirea lui, care, luase la cunoștință, se schimba de la an la an. Așa fusese și cu oferirea unui loc în ferma sa pentru un copil cu probleme anul ăsta, el care refuza până să-și aducă și companioanele în locul său de tihnă. Nu știa cu cine urma să aibă de a face, spuse doar un „Da” îndoielnic Țarului Rusiei Alexandru al II–lea și oferise locului său de relaxare un nou stăpân.
