„Viața mea a devenit asemenea crepusculului, doar o lumină difuză de după apusul sau răsăritul soarelui. Când nu sunt trasă înapoi de Ivanov, sunt împinsă înainte de Enchiridion, iar când rolurile acestora se inversează eu sunt cea care spune dreapt...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
White light fades to red As I enter the City of the Dead
Lumina albă pălește către roșu Când eu pătrund în orașul celor morți!
CITY OF THE DEAD – EURIELLE
FANTOMA DIN VONKOROVO
Dacă mirosul șuncii și a ouălor prăjite nu reușeau să o trezească pe Tayna, zgomotul produs de tatăl ei când gătea o zdruncina din pat și chit că voia sau nu, Tayna era nevoită să-și deschidă ochii.
— Pe bune ?! Omul ăsta n-are milă ?! țipase aruncând pătura de pe ea când zgomotul unei tigăi scăpate pe podea îi înțepaseră timpanul.
Își încălțase papucii și își târâise picioarele până în bucătărie unde tatăl ei, Ian, așeza farfuriile pe masă.
— Te-ai trezit ? o întrebase Ian când o zărise cu sprâncenele încruntate în fața pragului. De ce nu ai mai dormit ? Arăți obosită, se interesase și scăpase în acel moment solnița cu sare pe masă
— Strâng eu, se înmuiase Tayna. Mirosul delicateselor m-a trezit, își înștiințase tatăl zâmbind larg. Ian era cu totul paralel cu tot ce ținea de bucătărie, însă de patruzeci și trei de zile, exact zilele care se împliniseră de când murise mama sa, Ian făcea pe bucătarul cum reușea el. Asta era de apreciat cu atât mai mult când știa că tatăl ei ura bucătăria mai mult decât ura singurătatea.
Se așezaseră în dreptul lui și turnaseră cafea în cești, tatăl așezând omleta cu șuncă în farfuria fetei.
— Vii la cimitir, nu ? își pusese speranțele în ziua de sâmbătă și mai puțin în decizia bărbatului. Ian se așezase lângă ea și își încrețiseră buzele, Tayna știind deja ce avea să urmeze.
— Nu vin, draga mea, lucrez astăzi. Poți să te duci cu mătușa și cu Raisa, mătușa merge tot la Vonkorovo, eu...
— Este în regulă, îi zise Tayna oprindu-l din a mai vorbi pentru că dacă avea să continue ar fi început să plângă fără să-i mai pese. Apucase un castravete murat și îi acordase atenție omletei. Ian își mutase privirea de pe fiica sa pe cafea și continuaseră dejunul tăcuți.
După jumătate de oră, Tayna se ridicase.
— Atunci plec. O să dau pe la mătușa, vom merge amândouă.
Ian se ridicase și îi cuprinse chipul fetei în palme.
— Nu te supăra pe mine, dar chiar nu pot.
— Știu, îi zâmbise strâmb și îl sărutase pe obraz. Pentru asta nu mă supăr pe tine.
Tayna își luase geanta de pe scaunul lateral și își părăsise casa. Îl înțelegea pe Ian cu adevărat, de aceea nu-l judeca. De când și-a pierdut iubirea vieții bărbatul nu-și mai găsea locul acasă ci căuta să-și ocupe timpul cu orice. Din păcate în lupta asta a lui de a-și uita durerea, Ian o lăsase în urmă pe Tayna fără să conștientizeze.
